Sunt cinci, au douăzeci de ani şi stau agăţaţi de colţul străzii zi şi noapte. Mănâncă o pizza, beau o bere (de fapt, mai multe beri, cutiile de bere curg lanţ), fumează o iarbă. Non-stop. Aici îşi fac veacul. Colţul străzii e casa lor. Dacă au noroc, au şi un ce profit sexual; după un joint, oferta e gârlă. (Nu, nu e vorba tocmai de scena pe care o vedeţi în fiecare seară când veniţi de la lucru, ci de fundalul spectacolului SubUrbia, pe textul lui Eric Bogosian, regizat de Aurel Palade la Teatrul de Comedie, în cadrul proiectului "Comedia Ţine la TINEri", etapa a doua.) Când colţul străzii, cu glume deocheate şi limbaj mustos care i-ar îmbujora de sfială şi pe surzii, nu le mai ajunge, se târăsc în casă la ultima şi cea mai de preţ bucurie a vieţii: serialul Tânăr şi neliniştit sau Santa Barbara (textul lui Bogosian, apărut în 1994, pare scris ieri).
S-ar zice că au totuşi o frustrare: nu mai pot să viseze; chiar şi când ar vrea. Problemele lumii şi, bineînţeles, ale lor sunt acelaşi - injustiţie, sărăcie, xenofobie, ură atroce împotriva homosexualilor, antisemitism. Trist pentru cei ce îşi dau seama de ele şi nu au talentul să le exprime artistic, măcar în textul unui hit. Trist, pentru cei ce nu au talentul să le comunice în propriul avantaj, măcar pentru a deveni mini-celebrităţi locale. Cu atât mai trist, în lumea în care valorizarea vine numai odată cu apariţia pe coperta unei reviste glossy. Şi atunci nu-şi mai bat capul cu marile probleme ale umanităţii. Că tot nu ajută la nimic. Decât să se revolte, cu atitudine, împotriva unei societăţi care îi consideră oameni invizibili, mai bine zac ca nişte legume şi bagă bere în ei până le explodează creierii. Sau îşi bagă o supradoză până le explodează totul şi se termină piesa. Cam asta se întâmplă la colţul străzii dintr-un orăşel mic din "State"; adică mai nimic, în afară de spirite oţărâte, ură fără discernământ, mai cu seamă împotriva străinilor, înjurături multe şi copulaţii "hi-speed" pe bancheta din spate a maşinii împrumutate de la vreunul din părinţi. Din colţul străzii lor, oriunde s-ar uita, perspectiva e tare strâmtă. O omenire ieftină, fără speranţă, aculturală, cu un nivel atât de jos de umanitate şi totuşi atât de umană, avidă de speranţe, schimbări şi surprize conturează Bogosian în SubUrbia. Cu urechea lui fină pentru argou, cu limbajul său fastuos-murdar, dramaturgul new-yorkez reproduce întocmai dialogurile suculente, mustind de ferocitate, ale acestor inadaptaţi, salarizaţi low budget, la limita alcoolismului.
Personajele (la fel ca şi în Sex, Drugs and Rock&Roll, montat la noi, întâi de Florin Piersic jr., apoi de Marcel Ţop, la fel ca şi în Bitter Sauce, regizat de Carmen Vidu la Teatrul LUNI de la Green Hours), nu fac mai nimic, dar au de spus o grămadă. Prejudecăţile le ţin loc de repere, tânjirea plină de ceţuri după o viaţă activă le ţine loc de scop. Cu scântei multe în întâlnirile zilnice, cu conflicte minore pline de îngrijorări adânci, cu delicte mici, cu crime-bluff şi pistoale-cacealma, personajele, distincte prin particularităţi mititele, au, totuşi, o mare identitate de structură. Cu mici excepţii, replicile fiecăruia pot fi atribuite celorlalţi.
Dacă e clar că cele mai bune traduceri de teatru le fac oamenii de teatru, care îşi dau seama cel mai bine cum trebuie să sune textul pe scenă (traducerea actriţei Irina Velcescu este excelentă), la fel de clar e că piesele despre oameni tineri sunt cel mai bine reprezentate de actori de vârsta personajelor. Când ei sunt buni, desigur, şi acesta e cazul spectacolului SubUrbia.
Cu frenezia şi participarea fără limite a tinerilor actori, cu acurateţea "bolovănoasă" a limbajului perfect adaptat la "limitaţii" din colţul străzii, regizorului Aurel Palade îi reuşeşte un spectacol care debordează de adevăr (cum puţine de pe scenele bucureştene o fac), de viaţă, energie, focalizând, minut de minut, atenţia încordată a publicului. Fără să treneze nici un moment, fără nici o clipă de plictiseală, fără teatru de mucava, ritmul spectacolului urmează ferocitatea relaţiilor; scenele lucrate minuţios, în detaliu, se îmbibă de tensiune, agresivitatea în acte şi limbaj, bine strunită regizoral, rămâne o ameninţare continuă. Prin partiturile impecabil susţinute, umanitatea din SubUrbia pare decupată chiar de la colţul străzii. Adrian Anghel, excelent în personajul-mascul concentrat doar pe pizza, sex, bere şi iarbă (ordinea e interschimbabilă), dozează şi nuanţează fără hibă, dublând de ironie subiacentă fiecare replică. Credibil este şi Virgil Aioanei în revoltatul fără cauză care adoptă toate cauzele oprindu-se înainte de a întreprinde ceva. Sagacitate, cinism, sânge rece şi un balans fin între maliţia răutăcioasă şi lipsa de speranţă funciară a personajului se citesc în interpretarea performantă a lui Elias Ferkin Musuret, pe când Mihai Marinescu (remarcabil şi în spectacolul Edmond de David Mamet, regia Marcel Ţop, realizat în prima etapă a aceluiaşi proiect) uimeşte cu umorul de bună calitate, fără tuşe groase, în pakistanezul neavenit printre americani. Credibil 100%.
O actriţă excelentă, frumoasă, inteligentă, cu tehnica expresiei faciale atent lucrate, care captează ochiul în orice moment, chiar când nu are nimic de spus, se dovedeşte Irina Velcescu (cunoscută şi din Shape of Things, regia Vlad Massaci, Teatrul ACT) în tânăra gracilă, fragilă, vulnerabilă, puţin abulică după perioada de trei luni de dezintoxicare şi terapie săptămânală. Adina Andrei este şi ea plină de viaţă, maestră în arta seducţiei pe scenă, în fata de bani gata care se distrează cu "bizareriile" clasei de jos, iar Simona Stoicescu se distinge prin seriozitatea pe care o împrumută personajului.
O singură concluzie se impune: ar fi păcat ca un asemenea spectacol să se piardă după patru reprezentaţii, cât a durat proiectul de la Teatrul de Comedie. Aviz teatrelor cu mintea destupată! Dacă cumva în Bucureşti există specia aceasta!