***
Cândva, în anii '80, dramaturgul portorican José Rivera l-a avut ca mentor pe Gabriel García Márquez în cadrul unui stagiu de scriere de scenarii de film. În 2024, Rivera a fost unul dintre scenariștii mini-seriei Netflix Cien años de soledad. Scrisă în 1995, piesa Tectonica norilor e impregnată de câteva dintre marile teme ale marelui columbian. Cum ar putea fi altfel o piesă în care personajele principale se numesc Celestina del Sol și Aníbal de la Luna și a cărei acțiune se întâmplă la Los Angeles?
Managerul Teatrului German de Stat Timișoara (TGST), Lucian Vărșăndan, a semnat, în 2024, prima traducere în limba germană a textului lui Rivera. László Bocsárdi a propus o versiune de lectură publică, în aer liber, cu Tectonica norilor la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe în vara pandemică a lui 2020. Traducerea în limba maghiară a piesei a fost realizată de Réka Biró, Zsófi Pálffy, László Potozky și Erzsébet Sugó, cu ajutorul Universității de Arte Târgu Mureș, în colaborare cu Centrul de Dezvoltare a Dramaturgiei Lark, din New York. Traducerea în limba română (publicată de Editura LiterNet și disponibilă gratuit aici) a fost coordonată de Anda Cadariu și realizată în 2015 în cadrul Masteratului de Scriere Dramatică și al Taberei de scriere dramatică ale Universității de Arte din Târgu Mureș (în colaborare cu același Centru new-yorkez). Rivera în persoană a susținut un atelier de scriere la Mureș.
Wolkentektonik / Tectonica norilor și-a avut premiera la TGST în iunie 2024. Pe textul tradus și adaptat de Vărșăndan, în regia lui Bocsárdi, cu Silvia Török în rolul Celestinei a Soarelui și Marc Illich în rolul lui Aníbal al Lunii. Harald Weisz îl interpretează pe Nelson, fratele soldat al lui Aníbal, în timp ce Dana Borteanu e apariția surpriză, cu două minunate interpretări live ale faimoasei Por El Amor De Una Mujer (lansată în 1974 de spaniolul Danny Daniel și făcută celebră de conaționalul său Julio Iglesias).
***
O lume a zgomotelor puternice, cacofonice (asistență sound design: László Bakk-Dávid) și a luminilor tăioase, orbitoare (lighting design: Sándor Baumgartner). O lume a ceasului care ticăie și curge la vedere (ora exactă e video-proiectată pe imensa prelată care delimitează spațiul de joc). O lume grăbită, agitată, care numără cu precizie maniacală cât a trecut de la, cât a mai rămas până la.
O femeie însărcinată făcând autostopul în timpul unei ploi violente care refuză să se oprească. Un lucrător la marele aeroport al orașului care oprește și încearcă să o ajute. Dintr-o vorbă în altă, decide să îi ofere găzduire pentru o noapte. Celestine intră în casa lui Aníbal, oprește timpul și pornește viața.
Când patul plutește la metri buni deasupra spațiului de joc (decorul: Bartha József - nu, nu există scenă la TGST & Csiky Gergely), pe fundalul stelelor proiectate, chipurile senine și rostirea blândă ale Silviei și a lui Marc nasc magie. De fapt, magie era acolo, între ei, de la primele replici. Capacitatea celor doi actori de a relaționa și de a transmite emoție, poftă, speranță e cu totul remarcabilă. Cuvânt, lumină, gest, chip, geometrie (un pas în față, spre lume, și zgomotele & luminile agresive apar, un pas în spate, în miezul casei în care a intrat Celestine cea care nu știe / nu vrea să numere trecerea timpului, și liniștea revine) și nimic altceva. Chiar și machiajul (Bojita Ilici), chiar și costumele (Zsuzsanna Szőke), chiar și decorurile se aplică și se schimbă la vedere (mașiniștii vin, la final, la binemeritatele aplauze). Totul la vedere. Teatru în formă pură. Bizară absența acestui spectacol din selecția FNT 2024!
László Bocsárdi mizează pe firescul descoperii sacrului din profan, a inserării magicului în real. Câtă vreme teatrul / omul reușește asta, toate făpturile și întâmplările fantastice există, toate marile speranțe se împlinesc.
Versurile cântecului lui Danny Daniel și sinopsisurile piesei lui Rivera vorbesc despre o poveste frumoasă și tristă. Bocsárdi și oamenii săi spun, prin spectacolul lor, o poveste frumoasă. Atât de frumoasă, încât e capabilă să închidă în ea deopotrivă tristețea și fericirea. Versiunea scenică timișoreană nu e despre trecerea unei femei ca nimeni alta prin viața unui bărbat ca fiecare dintre noi, ci despre o mare, uriașă, unică întâlnire dintre un bărbat și o femeie.
E drept, narator devine bărbatul, căci a lui e îmbătrânirea, degradarea, uitarea (a lui și a fratelui lui, soldatul american ajuns în iadul bosniac, veteranul sfâșiat de rănile fizice și psihice ale războiului, cel care poate, până la urmă, a ajuns tatăl a 13 copii sau poate că asta e doar o festă pe care ne-o joacă memoria lui Aníbal), ca și a ta, ca și a mea. E drept, ea rămâne veșnic tânără, frumoasă, pe deplin conștientă, ca cele mai frumoase amintiri / vise ale tale, ale mele. Dar în memoria amândurora, și a zeiței, și a muritorului, aceea rămâne noaptea, acela rămâne piscul, acesta este sensul.
(foto: Ovidiu Zimcea)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 30 ianuarie 2025 @ Sala Mare a German de Stat Timișoara)