Niște ticăloși sub clar de lună - Noi, ticăloșii

Noi, ticăloșii e un colaj de texte din cei mai diferiți autori (în ordine oarecum cronologică, dar nu în cea a apariției în spectacol: Shakespeare, Camus, Ionesco, Mazilu, Shaffer, Kushner, LaBute). Pe pagina (cam săracă) a spectacolului care se joacă la Centrul "Lumina", regizorul anunță un "spectacol-experiment despre marii ticăloși din istoria teatrului". N-aș zice că e un experiment și nici că se referă (doar) la istoria teatrului. Matei Lucaci-Grünberg decupează din opere arhicunoscute ale autorilor citați pasajele cele mai reprezentative pentru ticăloșia umană în cele mai variate ipostaze ale ei. De la cea foarte mundană, bicisnică aproape a lui Sile Gurău din Mobilă și durere, până la aceea transcendentă, metafizică a lui Caligula lui Camus, pe care doar luna de pe cer l-ar putea ostoi, și, mai ales, a mohorîtului Salieri al lui Shaffer, trecînd prin grețoasele ticăloșii mărunte ale unui Roy Cohn din Îngeri în America al lui Kushner și ale funcționarului din Iphigenia in Orem, una dintre cele trei bucăți care compun Bash al lui LaBute. Nu l-aș fi introdus în listă însă pe profesorul din Lecția lui Ionesco, nu mi se pare că intră la ticăloși, ci mai mult la schizoizi.

Ce deconcertează la acest improbabil colaj gândit de Matei Lucaci-Grünberg e cît de bine stau împreună texte de autori atît de diferiți ca viziune, tematică și scriitură. Să-i pui alături pe Camus, Shakespeare și Mazilu? Se poate, da.

Am spus colaj, dar e mai mult decît atît. Dacă la monoloagele lui Claudius, din Hamlet, sau ale lui Richard (III), regizorul nu a avut mult de lucrat pe text, în schimb la alți autori a fost nevoit să adapteze, să comprime replici, să transforme dialoguri în monoloage. În plus, ordinea așezării textelor e foarte importantă: creează contextul unificator și asigură un anumit ritm spectacolului - foarte lung, de altfel, pentru un one man show. Rezultatul e remarcabil de coerent stilistic.

Nu știu dacă ideea colajului s-a ivit în mintea regizorului independent de alegerea actorului sau dacă, dimpotrivă, a vrut să-i ofere lui George Costin un spectacol care să-l pună în valoare fără rest. Indiferent care a fost succesiunea gîndurilor, rezultatul e splendid.

Sigur, îl știam pe George Costin, îl mai văzusem. Aici însă e singur pe scenă, spune mai bine de două ore (cu pauză) texte interminabile și deloc ușoare; schimbă atitudini, stiluri de a vorbi, schimbă stilistica gesticulației. Trecerile de la meditațiile amare ale lui Salieri la imprecațiile de Obor ale lui Sile Gurău sînt savuroase. Nu mă pot opri să remarc cît de bine rezistă Mazilu, fără să aibă nevoie de nici un fel de cosmetizare sau aducere la zi. Pe de altă parte, cred că momentele cele mai emoționante ale lui Costin sînt tocmai cele în care-i joacă pe Salieri și Caligula - mai puțin convingător mi s-a părut în ambele ipostaze din Shakespeare.

Surprinzător, deși nu chiar, e și faptul că interpretarea lui George Costin îi face pe unii mari ticăloși, foarte umani (Salieri: cum să nu-l înțelegi cînd își plînge mediocritatea, îl urăște pe Mozart care i-a "luat fața" și nu se poate opri să-l divinizeze și să-i iubească muzica?), cînd nu chiar simpatici (Sile Gurău: omenesc, prea omenesc, "tu-i canapeaua mă-sii"). Contează și scriitura, evident, dar e vorba mai ales de interpretare.

O altă surpriză a spectacolului e reținerea Iulianei Vîlsan. După exuberanța din Hello, Ceaușescu! și Billy șchiopul (ambele la Comedie), aici intervine minimal, cu cîteva elemente de decor extrem de simple ("după buget, coane Fănică"), unele însă foarte amuzante și care aruncă punți ironice între texte. Exemplu: după o scenă în care Roy Cohn vorbește incontinent la telefonul celular, urmează Sile Gurău care, în prag de dizgrație, vorbește pe toate liniile posibile de telefon fix sugerate de o încîlceală aproape sferică de fire portocalii din care Sile alege frenetic cîte-un capăt. Ingenios și costumul pe care i l-a croit lui Costin: pantaloni și tunică negre peste care adaugă o dantelă (Salieri), niște manșete cu șnur roșu (Caligula), o bască proletară (Gurău) etc. Interesant și felul în care e folosită "sala" - improprie pentru teatru, aș zice - și, mai cu seamă, pereții de sticlă care oferă priveliștea clădirilor de birouri din jur, foarte potrivită pentru momentul Roy Cohn, dar nu și pentru ce urmează (n-am înțeles de ce nu s-a tras la loc draperia).

Imposibil să pleci de la acest spectacol fără să spui, în gînd ori cu glas tare: "Doamne, ce actor!"

Centrul cultural "Lumina"
Noi, ticăloșii
Regia: Matei Lucaci-Grünberg
Cu: George Costin
Scenografie: Iuliana Vîlsan
Light-design: Veronica Râpă / Operator sunet: Radu Naicu / Regizor tehnic: Lucian Scutelnicu