Dar simt nevoia să mai spun câteva lucruri despre experiența-oglindă care mi-a întărit convingerea că, oricât de multe crezi că știi despre tine, felul în care ți se dezvăluie uneori o frază, un gest, o voce, te conturează mai clar decât ar fi putut să o facă orice întâlnire conștientă cu sine.
Am rezonat întotdeauna cu acele spectacole care mi-au vorbit despre mine, al căror text mi-a spus povești pe care le știam deja, dar pe care am avut senzația că le aud pentru prima oară și care mi-au răspuns la întrebările la care eu credeam că am găsit deja răspunsul, care m-au făcut să mă așez altfel, să privesc și să mă privesc dintr-un unghi din care nu am îndrăznit până atunci să mă uit în jur și în mine.
Bestiar mi l-a arătat pe copilul meu așa cum nu am putut să îl privesc niciodată chiar dacă am știut, rațional, că atunci când mă uit la ea mă văd pe mine copil, nu pe omulețul care crește cerându-și dreptul la aripile pe care eu îi cer să le ascundă, aripi care mă sperie, mă fascinează, mă îngrijorează, mă fac să complic ceea ce este simplu, să contest ceea ce este esențial, autentic, diferit, pentru că am fost învățată că diferit înseamnă nepotrivit, că orice ieșire din tipare înseamnă excludere, rușine, singurătate.
Ce facem atunci când îi iubim pe cei de lângă noi tocmai pentru că poartă astfel de aripi, dar nu putem să ieșim din noi și din ceea ce ni s-a spus că trebuie să fim și ucidem deseori, fără a ne da seama că facem asta, tocmai lucrurile pe care le admirăm?
Cum putem rămâne la suprafață, cum putem tăia de-adevăratelea cordonul ombilical care ne leagă de părinții noștri pentru a putea fi la rândul nostru părinți pentru copiii noștri, pentru a sta lângă ei așa cum lângă noi nu a stat nimeni?
Cum poate raționalul să câștige lupta împotriva unui emoțional care în mintea noastră țipă ecouri și ecourile acestea ne transformă în copii în fața copiilor noștri și le cerem să zboare așa cum noi nu am avut șansa dar nu prea sus de teamă că vor fi respinși, le cerem să se potrivească în ceva ce știm că este nepotrivit, să vorbească dar mai încet ca să nu deranjeze, să ceară dar nu prea mult că nu este politicos, să fie autentici dar îi închidem în tiparele care ne-au contaminat fiecare celulă și ne-au smuls propriile aripi înainte de a apuca să crească.
Impostura aceasta, dualitatea pe care o purtăm ca pe o haină a cărei țesătură ni s-a topit în piele, lupta continuă între rațional și emoțional și căutarea (im)posibilă a unui echilibru, copilul din noi care se înfurie, se revoltă, se ascunde, tace, urlă și iese la suprafață mereu mai înalt decât adultul care am devenit, cuvintele prin care ne spunem că vom crește copii liberi, cuvinte care se izbesc violent de acțiunile noastre, părinți de copii cu aripi, părinți care privesc cu uimire și fascinație orice încercare de zbor, dar îl opresc înainte de a se întâmpla pentru că ne sperie posibilitatea unei căderi, mai bine să nu zbori pentru că poți să cazi, da, există și posibilitatea să nu cazi, dar de ce să riști?
Două lumi care aparent nu pot coexista și totuși când mă uit în ochii mari cu gene ireal de lungi ai copilului meu le văd contopindu-se, doar că această contopirea doare al naibii de tare pentru că eu nu știu încă să mă așez în ea mai înaltă decât copilul căruia i s-au smuls cândva aripile înainte să crească.
Bestiar a fost pentru mine o declarație de iubire pentru acel copil, o pereche de aripi cu care am plecat acasă, o pereche de aripi care dor atunci când cresc, despre care voi uita deseori că le am, dar le voi vedea de fiecare dată când mă voi uita în ochii copilului meu.
Și vreau să închei tot cu o declarație de iubire. O declarație de iubire pentru Adelin Tudorache pe care l-am întâlnit prima oară la Estivalul de teatru, am avut bucuria să petrec puțin timp cu el într-un cadru informal, l-am văzut apoi în Cine l-a ucis pe tata? (spectacol pentru care nu mi-am găsit încă cele mai potrivite cuvinte, dar despre care voi scrie cu siguranță) și aseară l-am aplaudat așa cum aș fi făcut-o dacă pe scenă ar fi fost fratele pe care nu îl am, dar dacă într-o altă viață voi avea un frate mi-ar plăcea să fie Adelin, atât de mândră am fost de el.
De altfel întreaga distribuție a fost minunată și abia aștept să îi revăd pe Ana Vînău, Costin Stăncioi, Maruca Băiașu și Răzvan Mîndruță.
(foto: Andrei Gîndac / Two bugs)
Bestiar
text de Raluca Mănescu și Denisa Nicolae
concept și direcție scenică: Denisa Nicolae
coregrafie și mișcare scenică: Teodora Velescu
scenografie și costume: Șteff Chelaru
sound design: Adrian Piciorea / pregătire muzicală: Oana Pușcatu / lighting design: Alexandros Raptis / fotograf proiect: Matei Bumbuț / psiholog consultant: Silvia Ciubotaru / asistent dramaturgie: Daria Ancuța / asistent regie: Elena Tudorache.