***
E o adevărată inflație de Florian Zeller în teatrele românești. În afara ultra-faimosului Tatăl, cu Victor Rebengiuc, premieră din 2022 a Teatrului Bulandra (montarea lui Cristi Juncu venind după cea a lui Radu Iacoban din 2018, cu Ovidiu Ghiniță în rolul titular, de la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad), alte cel puțin 3 titluri ale dramaturgului francez în vârstă de 45 de ani se joacă pe scenele patriei: Adevărul (regia Radu Iacoban, Teatrul Național Mihai Eminescu Timișoara, premieră 2023), Înainte să-și ia zborul (regie Irina Banea, Teatrul Alexandru Davila Pitești, 2024), Mama (regia: Cristi Juncu, Nottara, premieră 2022) și Fiul (în cel puțin 3 versiuni: regia Bobi Pricop, Teatrul Regina Maria Oradea, premieră 2022 & regia Cristi Juncu, Teatrul Toma Caragiu Ploiești, premieră 2023, & regia Mădălin Hîncu, Teatrul German de Stat Timișoara - TGST, premieră 2024). De mai sunt și altele, prezint de pe acum scuzele mele. Previzibil, Mama (2010), Tatăl (2012) și Fiul (2018) formează o trilogie. Despre Der Sohn / Fiul de la TGST va fi vorba în continuare, într-un text care face anumite dezvăluiri din acțiunea piesei.
***
În Franța contemporană, în Paris, un adolescent (Yannick Becker) lipsește de la liceu vreme de 3 luni, fără ca părinții săi (divorțați, de condiție materială bună, fiul locuiește cu mama) să afle. E credibil? Fiul se mută acasă la tată (care locuiește alături de noua sa soție și de fiul lor nou-născut) și e înscris la alt liceu. Merge o zi și apoi absentează două luni fără ca părinții să afle. E credibil?
Confruntați cu o tentativă de suicid a fiului lor, părinții (Enikő Blénessy și Bülent Özdil) acceptă internarea acestuia într-un centru de recuperare. După o săptămână, medicul (Harald Weisz) le cere celor doi părinți să aleagă dacă fiul va continua stagiul spitalicesc (conform recomandării sale) sau îl vor lua pe propria semnătură acasă (conform dorinței fiului, contrar recomandării medicale). Dialogul dintre doctor și părinți are loc de față cu fiul acestora, care îi imploră să aleagă a doua soluție. E credibil?
Episoadele de mai sus zdruncină semnificativ eșafodajul dramaturgic construit de Zeller. Se poate adăuga la aceasta invocarea unui anumit obiect, făcut faimos cândva de Cehov, cu care, până la urmă, se face fix ceea ce prevestea Cehov.
Tema din Fiul e cât se poate de relevantă, de actuală, de necesar a fi abordată într-o piesă contemporană. În spectacolul lui Mădălin Hîncu, Yannick Becker e convingător în rolul adolescentului profund marcat de despărțirea părinților, alegând solitudinea interacțiunii cu colegii săi, lipsit de prieteni, angoasat de școală, preferând ca unice refugii scrisul și ascultatul de muzică. Playlist-ul de auzit în sala TGST atunci când suntem în universul sonor al tânărului Nicolas e una dintre puținele căi de acces către sinele unui personaj care se închide în fața lumii din jur.
Muzica personajului lui Becker, stranie, acaparatoare, deopotrivă dură și ademenitoare, contrastează cu tonalitățile care însoțesc, de pildă, unul dintre rarele momente de tandrețe dintre tată și noua sa soție, Sofia (Oana Vidoni). Cei trecuți de prima tinerețe, îi percepem pe cei doi adulți, ca și pe mama lui Nicolas, ca fiind de-ai noștri, îi înțelegem, îi simțim aproape. Adolescentul, însă, este și rămâne undeva departe, un om greu de înțeles, aproape un străin.
La mijlocul celor două familii și, pesemne, măcar parțial, la originea marilor probleme ale fiului, tatăl devine, în interpretarea lui Bülent Özdil, personajul principal al spectacolului timișorean. Fosta și actuala soție îi caută sfatul, îi cer soluții, îi impun luarea de decizii. Fiul îl vede ca principalul inamic, ca cel care a stricat paradisul primordial al copilăriei / vieții sale.
Undeva, în adâncurile scenei, printre oglinzi (scenografie: Răzvan Bordoș), fum și un reflector orbitor (light design: Cosmin Anania), se profilează când și când un alter-ego al lui Nicolas, un adolescent cu mască chemându-l spre eroul nostru spre alte lumi. E o soluție elegantă din punct de vedere vizual, dar parcă un pic forțată / văzută în alte producții teatrale și cinematografice.
Cu excepția elementelor enumerate mai sus (și a unui aspirator cu care Sofia Oanei Vidoni face obsedant curățenie în casă, manevrând, adesea, aparatul ca un potențial element de anihilare a puștiului care îi tulbură căminul), spectacolul mai degrabă urmează liniile textului lui Zeller. Care text, pe lângă cele semnalate la început, pare a respecta o rețetă, una care ambalează o temă dură și importantă în câteva tehnici de scriere dramaturgică excelent stăpânite. Problema e că firele acestor tehnici nu prea sunt invizibile, că ele se cam văd și că întreg ansamblul curge previzibil către un final implacabil.
(Timpul & Spațiul reprezentației: 31 ianuarie 2025 @ Sala Mare a German de Stat Timișoara)