Traducerea și adaptarea textului utilizat în spectacolul prezentat au fost realizate de Dragoș Carasevici, iar conceptul, regia și luminile - de către Radu Petrovici; decorul și costumele de Betty Făcăianu.[4]
Premiera Vocea umană s-a adăugat repertoriului teatrului liric, ca o lucrare specială rară, mono-opera oferind publicului o experiență unică, diferită de orice alt spectacol de operetă sau musical.
Vocea umană este o poveste intensă și profund umană, o spovedanie muzical-dramatică, aducând în prim-plan emoții universale, precum: dragostea, pierderea și vulnerabilitatea. Are în centrul său un singur personaj - o femeie Elle, care poartă o conversație telefonică cu fostul iubit Joseph, într-un dialog incomplet și deformat. Nu este o conversație obișnuită, ci una care devine rapid o confesiune intimă despre durerea despărțirii, lupta de a accepta realitatea și fragilitatea relațiilor umane. Telefonul, care ar trebui să fie un mijloc de conexiune, devine un simbol al distanței dintre cei doi - o distanță nu doar fizică, ci și emoțională. Elle, în interpretarea sopranei Oana Șerban, se afla într-o relație de mai bine de cinci ani de zile cu Joseph (Cherri), dar acesta îi dezvăluie la telefon faptul că urmează să se căsătorească cu o altă femeie în următoarea zi, la Marsilia, și-și cere scrisorile de dragoste înapoi. Astfel, părăsită recent pentru bani de fostul ei iubit, ea nu-i reproșează nimic, ci îl iubește în continuare. Pe măsură ce sentimentul de durere face loc negării și în cele din urmă mâniei, Elle încearcă din răsputeri să-l țină pe Cherri la telefon cât de mult poate, în agonizanta încercare de a evita acel ultim adio. Muzica învăluie povestea într-o atmosferă vibrantă, transformând această experiență artistică într-un adevărat dialog al emoțiilor.
Protagonista spectacolului, soprana Oana-Maria Șerban, spunea într-un interviu, "că nu te poți considera artist dacă nu îți respecți munca, pe ceilalți și pe tine însuți. Când ești pe scenă nu există nimic altceva, e doar muzică și emoție."[5] Iar în cadrul acestui spectacol, tocmai însușirile enumerate de cântăreață s-au concretizat, într-un chip minunat.
Într-adevăr, această operă este despre sufletul uman, despre noi toți, în momentele noastre cele mai vulnerabile.
Ceea ce face această lucrare atât de specială este felul în care muzica lui Francis Poulenc aduce la viață emoțiile contradictorii ale personajului. Fiecare notă reflectă iubirea, disperarea, furia și, în final, acceptarea. Este o operă care, pe lângă faptul că te face să o asculți cu interes, te provoacă să simți și să te regăsești în poveste. Din jocul surselor muzicale schimbătoare - referindu-ne aici la cele două - lumea personajelor și comentariul despre acestea - Poulenc a zămislit o operă care predispune la meditație. Paradoxal, în creația compozitorului francez, se constată lipsa elementară de verosimilitate. Prezența elfilor, stafiilor, zânelor și a nimfelor apelor, excesele narative, momentele de pasiune extraordinare, dilemele imposibile, elementele magice și iraționale ori evenimentele istorice - sunt evitate. Chiar dacă, de-a lungul timpului, libretele operelor, arareori s-au aplecat asupra ordinarului, opera Vocea umană a lui Francis Poulenc intră în conflict cu gustul istoric pentru extraordinar, incluzând conștient scene cât se poate de banale, viață cotidiană transformată în artă. [6]
În premiera de la sala Teatrului Național de Operetă și Musical «Ion Dacian» soprana Oana-Maria Șerban a creat un personaj încărcat de duioșie și candoare. Cu o voce admirabilă, cristalină, controlată în toți parametrii ei (emisie, intensitate, dicție, intonație și culoare), etalând o frazare mulată pe text, a reușit să transmită cu o forță actoricească admirabilă și un interes constant lamentația. Artista trecea cu mare ușurință de la cântul liric obișnuit în bel canto, la tehnica cvasi-expresionistă a sprehgesang-ului (cântarea vorbită) ori la un recitativ în spirit mozartian. Remarcam metamorfozarea timbrală, mergând de la vocea albă (nevibrată) până la splendoarea unor acute sclipitoare, intens împodobite cu un vibrato având o frecvență mare, în punctele culminante. Îmi venea în minte, într-un fragment al operei Vocea umană, atmosfera tragică, proprie verismului italian, din opera Boema de Giacomo Puccini. Ceva din personajul Mimi îmi străbătea gândul: aria Si mi chiama Mimi (Da, ei îmi spun Mimì). Desigur, limbajul și gramatica muzicală a lui Francis Poulenc e diferit, însă sentimentul transmis de protagonista din opera Vocea umană se aseamănă.
Dialogul cu orchestra era unul cursiv, iar acest lucru se datora în special unei prestații dirijorale prompte, concentrate în special la preluarea tempo-ului cu care rostea sau cânta solista. Experiența maestrului Jonathan Bloxham (ca director muzical al Teatrului Luzerner și datorită seriei de concerte de la St Martin-in-the-Fields) s-a reflectat în seriozitatea și eleganța actului dirijoral. Toate intervențiile subsecvente solo-ului sopranei se sudau perfect. Ele umpleau spațiile unde respirațiile cerute de fraza muzicală cântată de Oana-Maria Șerban ar fi creat un hiatus. Uneori, secvențele scurte și retezate, prelungeau ori accentuau starea afectivă exprimată vocal de personajul feminin. Pe alocuri, apărea și unitatea orchestră-solistă, realizată printr-un unison îmbogățit timbral.
Cu câtă convingere erau aduse în fața publicului, indignările personajului Elle, atunci când convorbirea telefonică ("lichidul sanguin" ce circula prin întreaga operă) se întrerupea! Personajul vocifera ardent: -Alo, 0452?! Nu întrerupeți!
Firească și cu aparență de spontaneitate se contura mișcarea scenică a sopranei Oana-Maria Șerban (acea dispariție de după paravanul decorativ de îmbrăcat, se contopea de minune cu întreruperea convorbirii telefonice).
Am remarcat și decorul din fundalul scenei, unde era proiectată printr-o fereastră imaginea unui cartier de locuințe și o turlă de biserică. Luminile din ferestrele caselor îndepărtate se stingeau și se reaprindeau, asemenea speranței eroinei, de a nu fi părăsită.
Elle se tot scuză: - Mă ierți că sunt absurdă. Exclamă: - Nu mai sunt eu însumi. Apoi, în momentul când îi spune iubitului că a fost foarte bolnavă, tempo-ul muzicii devine lent, iar intensitatea vocii coboară. În schimb, clipele de furie, sunt dublate de un țipăt, și apar subliniate de interjecțiile instrumentelor de suflat de alamă. Deosebit de frumos au sunat solo-urile clarinetului (cu acele triluri), precum și cele ale oboiului și trompetei.
Rănită fiind în amorul propriu, Elle are generozitatea de a se îngrijora de iubitul ei.
Rochia cenușiu - albăstruie și perna uriașă de pe jos, din centrul scenei, se asortau: ambele erau împodobite cu ciucuri albi.
Spre finalul operei, un cuier, aparent insignifiant, de care atârnau câteva măști egiptene (duplicitatea), aflat în stânga scenei, devine un fel de poartă prin care Joseph, iubitul, intră cu spatele, absolut tăcut, se apropie de Elle, îngenunchează și o îmbrățișează. Probabil doar o închipuire și un regret al personajului feminin trădat.
Ansamblul orchestral a fost la înălțime, devenind un al doilea interlocutor al protagonistei.
Premiera s-a bucurat de un succes deosebit, iar publicul - care a umplut până la refuz frumoasa și moderna sală a Teatrului Național de Operetă și Musical «Ion Dacian» - a receptat mai mult decât favorabil interpretarea emoționantă a artiștilor de pe scenă: orchestră, dirijor și soprana-protagonistă. O regie bine gândită și adaptată unei partituri dificile. Aplauzele prelungi, coșul de flori și empatia auditoriului au onorat această manifestare, binevenită în peisajul culturală bucureștean.
Un spectacol incitant, de văzut și revăzut!
NOTE
[1] Jonathan Bloxham este Director muzical, la Teatrul Luzerner, Dirijor șef, Nordwestdeutshce Philharmonie, Dirijor în rezidență și consilier artistic, London Mozart Players. Cariera de dirijor a lui Jonathan Bloxham a fost lansată în 2016, când a preluat funcția de dirijor asistent la Orchestra Simfonică a orașului Birmingham, sub conducerea Mirga Grazynte-Tyla. Înainte de a începe dirijorul, s-a bucurat de o carieră prolifică ca violoncelist, cântând în mod regulat la Wigmore Hall și în toată Europa, făcându-și debutul în concert la Filarmonica din Berlin în 2012. A învățat violoncel la Yehudi Menuhin School, Royal College of Music și apoi la Guildhall School of Music and Drama (Master), iar mai târziu a urmat studii de dirijat cu Sian Edwards, Michael Seal, Nicolas Pasquet și Paavo Järvi. În ultimii 16 ani, Bloxham a fost director artistic al Festivalului Northern Chords cu sediul în Newcastle-upon-Tyne, comandând noi lucrări de la tineri compozitori, precum Vlad Maistorovici, Jack Sheen și Freya Waley Cohen. Revine la Festival în 2025. Dirijorul britanic Jonathan Bloxham a fost numit director muzical al Teatrului Luzerner în 2023, debutând acolo în 2022 cu Castelul Barbei Albastre. După ce a obținut un mare succes sezonul trecut cu noi producții apreciate de La Bohème (punctul culminant al operei al sezonului, Luzerner Zeitung), I Capuleti e I Montecchi și Dido și Eneas, în 24/25 Bloxham conduce Idomeneo, Fledermaus, Luisa Miller și Hansel și Gretel. Bloxham și-a făcut debutul la Festivalul Glyndebourne în 2021, dirijor Luisa Miller cu Filarmonica din Londra. În același an, a dirijat producția lui Glyndebourne Touring Opera Don Pasquale, având efectuat Rigoletto cu orchestra în 2019. După ce a debutat pentru prima dată cu orchestra în 2020, în acest sezon, Bloxham își începe mandatul ca dirijor șef al Filarmonicii Nordwestdeutsche, pe urmele lui Andris Nelsons și Jonathon Heyward, și a condus concerte în două turnee germane, precum și în sezonul lor de abonament la Herford. În 2021 a înregistrat un CD cu Strauss și Franck cu orchestra, descris ca irresistible de Musicweb International. Ca Dirijor în rezidență și consilier artistic al London Mozart Players, din anul 2022, Bloxham își continuă relația strânsă cu orchestra în acest sezon, conducând seria lor de concerte la St Martin-in-the-Fields și Fairfield Halls și într-un turneu elvețian de patru concerte. Sezonul trecut au sărbătorit cea de-a 75-a aniversare a orchestrei cu o recreare a concertului lui Mozart de la Viena din 1783 și au marcat anul lui Croydon ca Borough of Culture cu proiecte comunitare multidisciplinare ambițioase.
[2] Dintre compozitorii Grupului celor șase (Darius Milhaud, Arthur Honeger, Francis Poulenc, Georges Auric, Germeine Taillefferre, Louis Durey), compozitorul francez a fost înzestrat cu un simț melodic excepțional, rămânând indiferent la combinațiile "alchimiei muzicale", de la începutul secolului al XX-lea. Liniile sale sunt clare, trasate cu naturalețe. S-a apropiat de Igor Stravinski prin redarea banalității, vulgarității și chiar a trivialității. Poulenc a fost influențat de muzica unor François Couperin, Frédéric Chopin, Claude Debussy, însă doar ca puncte de plecare, ca impresii, și nu prin citate. Exigența sa s-a manifestat prin epuizarea tuturor resurselor expresive ale unui text dramatic sau a unei melodii alese.
Iliuț, Vasile: De la Wagner la contemporani, vol. V, Editura Universității Naționale de Muzică din București, 2001, pag. 65.
[3] Soprana de coloratura Oana-Maria Șerban, solistă a Operei Comice pentru Copii din București, a jucat în spectacole precum: Joc și Rock - adaptare după opereta Crai nou de Ciprian Porumbescu, Motanul încălțat și Sunetul muzicii. A studiat inițial oboiul la Liceul de Arte Bălașa Doamna din Târgoviște. A luat lecții de canto cu doamna Mariana Luca, apoi, la Universitatea Națională de Muzică din București, a studiat la clasa de canto a profesoarei Sanda Șandru, iar masteratul cu regretata profesoară și cântăreață Eleonora Enăchescu. Profesorul ei de regie a fost Cristian Mihăilescu. A început colaborarea cu Opera Comică pentru Copii, în anul 2012, pe când era studentă.
[4] În România piesa a fost montată în diverse distribuții și jucată la Teatrul Odeon, București; Casa Tranzit, Cluj Napoca, 2004; Teatrul National din Târgu-Mureș, 2013; Teatrul Metropolis, București, 2011, Teatrul Act (2024). Piesa a fost ecranizată de mai multe ori, prima oară în 1948 de către Roberto Rossellini.
[5] operacomica.ro/interviu-oana-serban/
[6] Abbate, Carolyn și Parker, Roger: O istorie a operei, traducerea din limba engleză de Cosmin Nedelcu, editura Vellant, București, 2019, pag. 29.