Într-o lume de aparentă normalitate, nebunia se cere izolată, instituționalizată. Scena înfățișează un spațiu îngrădit, o menajerie cu nebuni. Decorul pune în lumină plase de sârmă, o fereastră ferecată, opacă, ziduri gri, mucede, goale. Și un contrast. O punere în abis. O cușcă ce include, ca burta unei păpuși Matrioșka, o altă cușcă. Pentru că în acest univers al nebuniei, și normalitatea se cere izolată. Spațiul este gândit astfel încât să facă vizibilă mai degrabă cușca din cușcă, cutia de sticlă transparentă a asistentelor, luminată doar din podea. Este pupitrul de comandă al ma-și-nă-ri-ei..., condusă riguros cu zâmbet amabil de Miss Ratched, asistenta șefă. Isabela Neamțu intră bine în acest rol. Pașii egali și siguri, politețea impecabilă, atitudinea intransigentă, biciuitoare, consecvența cu care urmează, mecanic, rece, ritualic, rutina terapeutică a concasării nebuniei: medicația, muzica, terapia de grup, răbdarea condescendentă cu care refuză orice abatere de la procedura standard.
Asistenta Ratched este motorul rece al acestei mașinării în care se strecoară pe neașteptate un gunoi social, un infractor recidivist, deci un refractar al sistemului, Randle McMurphy, interpretat magistral de Adrian Nicolae (alternativ cu Șerban Gomoi). Carismaticul șmecheraș este adus în cuibul de cuci fiindcă mimase nebunia, o soluție atipică, dar inteligentă, crede el, de a fenta sistemul, evadând chiar înainte de termen din centrul de reeducare. Ce te costă deci să faci pe nebunul? Ba e chiar distractiv. Ca în scena genială în care recidivistul strânge nebunii în fața televizorului și urmăresc împreună campionatul de baseball chiar dacă ecranul e stins. Cine are nevoie de realitatea plină de reguli și interdicții când are la îndemână fantezia debordantă a nebuniei?
De fapt McMurphy, permanent spontan și surprinzător, este însăși normalitatea care, strecurată abil într-o secție de psihiatrie, îi ia pe toți prin surprindere. Singura care înțelege ce reprezintă noul venit este asistenta Ratched. O anomalie. Un pericol pentru toți. O fisură în angrenajul compact al mașinăriei. Pentru că orice spirit liber, care îndrăznește să încalce regulile sistemului, e considerat periculos. Și de aici începe bătălia nervilor, un război de anduranță. McMurphy pariază că într-o săptămână o va pune la punct pe Ratched. Asta după ce în prealabil pierduse un alt pariu, fiindcă nu reușise să ridice panoul masiv de electricitate pentru a sfărâma cu el gratiile. Nu poate face deci chiar tot ce-și pune în cap, le spune el atunci celorlalți, dar măcar a încercat. Randle ne reamintește aici definiția nebuniei, anume renunțarea de a mai încerca.
Unii se uită la el cu subînțeles și chiar par a pricepe câte ceva. Doar indianul Bromden pare mut și surd. Nu și orb însă. Plimbând tot timpul o mătură pe coridoare, el este observatorul perfect al acestei mașinării infernale. Și singurul care îi pătrunde tăcut mecanismele ascunse. Regizorul Vlad Cristache gândește inspirat intervalele de contrapunere. Fiindcă Bromden nu vorbește cu nimeni din ospiciu, dar vorbește din când în când cu Tătuțu. Din sală se simt intens momentele în care forfota din spital se retrage și spațiul ermetic al nebuniei se fracturează, lăsând să se strecoare înspre public statura masivă, impunătoare și extrem de blândă a lui Florin Piersic Jr. dând glas adevărului. Personajul Chief Bromden îl fascinează chiar și pe creatorul lui, Ken Kesey, făcându-l să constate: "Nu știu de unde a apărut acest indian. Dar știu că, fără acest personaj, cartea ar fi doar o melodramă. Acolo este o bătălie între McMurphy și asistenta șefă. Însă faptul că avem ca filtru conștiința indianului, abia asta o face să fie ceva excepțional."
În contrapunct sunt expuse în vitrina mașinăriei câteva prototipuri interesante de așa-zisă anomalie. Însuși faptul că aceste personaje vin de bunăvoie în ospiciu este o anomalie.
Domnul Harding este un tip interesant de fragilitate umană. Interpretat cu decență, rafinament și eleganță de Ionuț Grama, personajul este excesiv de exigent față de el însuși, maculat de nesiguranță, lăsându-se distrus de atitudinea sa introspectivă, de obsesia de a-și analiza căsnicia, relația de cuplu până la nuanțe infinitezimale. Se află acolo din teama de a își înfrunta propriile sentimente.
Charles Cheswick este sclavul propriului exces de inventivitate. Nevoia de a nega evidențele îi pune în valoare creativitatea. Ion Grosu compune extrem de autentic un personaj preocupat de nevoia de a experimenta, de a testa limitele și chiar de a distruge, de a arunca în aer totul. Omul cu bombe înșiră la un moment dat un fir roșu, un soi de fitil imaginar, în jurul celorlalte personaje, închipuind figurativ rotunjimea unui cuib de cuci, realitatea care constrânge și limitează fragilitatea umană și pe care este gata în orice moment să o dinamiteze.
Martini pare cazul clasic de schizofrenic. El este capabil să interacționeze atât cu oamenii reali din jurul său, cât și cu prietenii imaginari. Mihai Marinescu este plin de candoare în acest rol, reușind să surprindă imaginația debordantă, capacitatea inofensivă a plăsmuirii, halucinația fabulatorie care, trebuie să recunoaștem, există mai mult sau mai puțin în fiecare dintre noi.
Scanlon are figura iconică a unui Isus alienat. Barba care ascunde orice detaliu al fizionomiei profane și părul lung, ondulat, strâns cu o bentiță albă pe frunte fac din Dan Bordeianu imaginea perfectă a unui sfânt decăzut. Un fost Mesia care s-a refugiat aici, fugind de nebunia lumii. Și nu e singurul. Mircea Teodorescu are și el un astfel de personaj de construit: crucificatul. Rolul lui presupune un alt tip de dificultate, înțepenirea. Limbajul corpului. La fiecare intrare în scenă este adus, răstignit cu brațele pironite în zid și lăsat să aștepte, ca un Isus decorativ, uitat atârnând pe perete. De spus are rar o singură replică: Să vă ia dracu' pe toți!
În tot acest peisaj teribil al fragilității umane, cel mai delicat dintre nebuni este Billy Bibbit, un puști bâlbâit, care pare a fi fost închis și el în centru de bunăvoie. Personajul este un neînceput într-ale vieții, un inocent exemplar care se teme să iasă din tiparele propriei mame. Interpretat magistral de Tudor Cucu-Dumitrescu (alternativ cu Rareș Andrici), Billy plătește scump îndrăzneala de a ieși din cercul invizibil, dar atât de dominator al autorității materne. Încurajat de McMurphy să devină bărbat în brațele inocentei târfulițe Candy (Irina Ștefan), Billy își conștientizează normalitatea, nu se mai bâlbâie și chiar zâmbește complice, încrezător, înfruntând-o pe Ratched. Dar mașinăria e programată să țină sub control indivizii chiar cu prețul strivirii lor. Așa că asistenta îi reamintește lui Billy că are o mamă care nu poate fi de acord cu fapta fiului ei. Strivit de evidențe, puștiul refuză să se mai bâlbâie și se sinucide chiar în cușca transparentă a asistentelor.
McMurphy este considerat vinovatul. Soluția ultimă? Lobotomia. A pierdut, deci, și acest pariu, în timp ce mașinăria pare că a învins din nou.
Și totuși, cântecelul pe care McMurphy i-l cântase lui Bromden capătă sens abia acum în mintea indianului. Pentru prima dată în viața lui, uriașul nu se mai simte mic și strivit de sistem, ci așa cum este de fapt, dovedind că nu ești cu adevărat liber decât atunci când treci de limitele interioare. El este cel care decide că ar fi curată nebunie să-și lase prietenul, acum o legumă, în acest fel de viață. În final devine capabil, de data aceasta ridicând el panoul masiv de electricitate, să sfărâme gratiile, granițele dintre normalitate și nebunie, să evadeze: "Sârmă, cârmă și zăvor, trei gâscani porniră-n zbor, unul spre apus pluti, altu-n răsărit fugi. Și pe unul de-l apuci, e-n zbor deasupra unui cuib de cuci"...
Ei bine, la o săptămână după spectacol, zborul acela încă dă roată deasupra normalității mele cotidiene.
(foto: Maria Gîndac)