Pentru mine, ieșirea din comoditatea lui acasă a însemnat de curând o călătorie de peste 500 de km. Motivul? Să cunosc în sfârșit un anume om. La esența căruia, ca să ajung, am vrut să mă așez mai întâi ca spectator în sala unde urma să joace. Așa am ajuns pe 15 februarie 2025, pornind din orășelul meu dâmbovițean, tocmai la Oradea, în Sala Transilvania a Teatrului Regina Maria, pentru spectacolul Elif și ploaia, în distribuția căruia este și actorul George Dometi. Ce privilegiu!
Pe scenă am descoperit un artist de o seriozitate exemplară, un profesionist în arta spectacolului, creându-și personajul cu la fel de multă vioiciune, prospețime și ingeniozitate ca în povestirile de 500 de caractere, scrise ca exercițiu de flash fiction pentru proiectul Ficțiuni Reale (inițiat de Florin Piesic Jr.) și publicate pe LiterNet.ro (aici).
După spectacol, am descoperit omul pe care îl intuisem, prietenos, autentic, nedisimulat, de o familiaritate sinceră, cum prea rar se mai găsește. La un ceai de vorbă, am avut brusc sentimentul că ne cunoșteam de când lumea. În vreme ce în sală am amuțit la fel ca restul spectatorilor, cu lacrima în ochi, cu nodul în gât, întârziind în emoția spectacolului mult după ce s-a tras cortina. Îți mulțumesc și în acest fel, oficial, George Dometi, pentru starea de grație! Și-ți spun acum ce n-am strigat din public, printre aplauze: Felicitări! La cât mai multe roluri!
Experiența aceasta m-a făcut să simt intens legătura directă cu un om extraordinar, viu, extraordinar de viu. În sală, am trăit la intensitate maximă conexiunea, schimbul de energie, motivul primordial pentru care iubesc teatrul. Pentru ca apoi să nu fiu aproape deloc surprinsă regăsind aceeași stare de spirit chiar în concepția regizorului spectacolului, Alex Ianăși: "Acest lucru mă va interesa mereu: întâlnirea dintre oamenii vii cu oamenii vii, unii pe scenă, alții în sală." Nici când, la trei zile distanță, aveam să citesc despre nominalizarea foarte tânărului regizor (binemeritate felicitări!) la categoria Cel mai bun debut din cadrul Galei Premiilor UNITER 2025, ediția a XXXIII-a, chiar pentru spectacolul Elif și ploaia, care a avut premiera în 21-22 decembrie 2024. Proaspătul absolvent al UNATC "I.L.Caragiale" București, promoția 2021-2024, specializarea Regie de Teatru, a avut un puternic ecou în lumea teatrală cu spectacolul său de licență, Afară în fața ușii, fiind ulterior invitat de Victoria Balint, managerul Teatrului Regina Maria din Oradea, să monteze acolo primul său spectacol în teatru instituționalizat. Alex Ianăși continuă și în acest spectacol colaborarea cu scenografa Tinatin Gobejishvili, originară din Georgia, care surprinde încă o dată printr-un decor deopotrivă ingenios și sugestiv, recreând spații, scene și adâncimi de sens din valize paupere de imigrant.
Elif și ploaia pune în scenă prin actorii Trupei Iosif Vulcan o piesă aparținând dramaturgului Sami Ibrahim. Nominalizat la Premiile Olivier, tânărul scriitor londonez a primit deja în 2019 un premiu pentru teatru politic, făcându-se remarcat pentru piesele sale cu subiecte contemporane. Vorbind despre textul spectacolului, regizorul Alex Ianăși, care a și tradus piesa, își justifică alegerea prin prisma problematicii abordate: condiția imigrantului, privită din două perspective, cea personală, umană, a fricilor și sacrificiilor făcute în numele unui ideal, și cea politică, a omului care valorează doar atât cât produce.
Interpretată cu forță și delicatețe de actrița Anda Tămășanu, Elif este o ființă fragilă ca o sămânță, care se lasă purtată de propriul ideal de libertate departe de trunchiul-mamă. Născută fără vină într-un acasă ostil, și oare câți ca ea?!, își vede mama arestată fiindcă protestase fără sorți de izbândă împotriva dictaturii din țara sa și decide: viitorul ei este, trebuie să fie altul, emigrarea. Dar noua ei țară nu vrea, nu trebuie să devină un acasă pentru oameni ca Elif, decide însuși regele, pitit în spatele unui sistem birocratic programat în așa fel încât imigranții, aceste anonime brațe de muncă ce-și poartă speranțele toate într-o biată valiză, să aștepte zile, luni, ani la nesfârșitele cozi de la biroul registratorului, al registratorului registratorului, al asistentei registratorului registratorului, pentru a primi în final în loc de răspuns o altă amânare: vă rugăm, completați și acest formular; vă mulțumim!
Polifonia disfuncțională a vocilor funcționarelor de la palat, îmbrăcate regulamentar asemeni unor umanoizi de o stridentă politețe, pentru care orice răspuns este un non-răspuns, capătă rezonanțe kafkiene și contrastează flagrant cu disperarea profund umană a lui Elif care își cere validarea nu atât pentru ea, cât mai ales pentru sămânța ce-i crește acum în burtă. Ce speră? Să fie înregistrată în țara adoptivă înainte de majoratul încă nenăscutului ei prunc: Copilul meu se va naște în țara asta, are dreptul la protecție din partea regelui. Aș vrea să-l văd pe rege, cere Elif. Chiar pe rege? Nu prea cred, i se răspunde invariabil. Nu te înregistrează decât dacă ai loc de muncă, i se spune. Dar când să mai poți munci dacă petreci zile în șir pe la cozi cerând să fii înregistrat?
Ca să trăiești în țara asta trebuie să suporți ploaia, i se mai spune lui Elif, pentru că nimic nu se schimbă niciodată. Ploaia este așadar puternic generatoare de semnificații. Ei i se opun simbolic umbrelele, dar și bărcuța din hârtie plimbată sugestiv ca barcă de salvare. Eforturile femeii de a îmblânzi natura, în special natura umană din noua ei țară nu sunt deloc puține. Anda Tămășanu îmbracă personajul în multiple nuanțe interpretative de-a lungul piesei. Tunsul oilor la fermă, o muncă sisifică pentru un salariu mizer, urmată de o inevitabilă divergență cu Proprietara (Ioana Dragoș Gajdó), pentru care o imigrantă contează doar cât timp și atât cât produce, apoi îndrăgostirea pe furiș chiar de Fiul Proprietarei (George Dometi), cele câteva momente în care cei doi, timizi, aproape conștienți că-și însușesc ilegal puțină normalitate, se întâlnesc, își vorbesc, ba chiar îndrăznesc să zâmbească, apoi senzația acelei prime zvâcniri interioare când va simți în pământul ei fertil un copil cât o semincioară care se mișcă, tot acest șir de întâmplări care îi compun noua viață de imigrantă reprezintă de fapt o luptă continuă a lui Elif pentru propria validare umană și socială. Iar pruncul cuibărit ca o sămânță în burtă devine noua ei motivație de a lupta, mai încrâncenat, mai habotnic, cu ploaia.
Te caut de trei luni, de trei luni nu ai mai călătorit, au fost inundații, în oraș plouă încontinuu de trei luni, îi va spune lui Elif într-un târziu, sub formă de reproș, Fiul Proprietarei, compus exemplar în toate ipostazele lui, cu autenticitate, de George Dometi. Deși este un caracter secundar în economia piesei de teatru, personajul iese în prim plan în două momente cheie de-a lungul poveștii. Îndrăgostirea de Elif reprezintă în cazul lui o anomalie socială, un gest de curaj sau de inconștiență, de vreme ce îndrăznește să simtă ceva pentru o imigrantă. Se simte în compoziția acestei ipostaze a Fiului delicatețea sufletească, o grațioasă timiditate, inocența neostentativă prin care George Dometi își găsește personajul. Colierul de perle pe care i-l oferă lui Elif este un act de candoare, la fel ca iubirea. Dar curajul se dezintegrează ca un abur imediat ce Elif, asemeni ploii reci care atinge un bolovan încins, îl trezește la realitate: Aveam senzația că însemnăm ceva unul pentru celălalt. Să știi că urmează să ai un copil.
A doua ipostază a Fiului Proprietarei relevă noi semnificații. Elif, mutată acum cu fetița ei, Lily (interpretată foarte potrivit de Carina Bunea), în capitala țării adoptive, se angajează cu îndârjire la curățat noroaiele formate din puhoaiele de ploaie care cad neîncetat, în speranța unei validări, a înregistrării ei ca cetățean al țării. Și dacă nu a ei, măcar a fetiței ei. Sau dacă nu acum, atunci mai târziu, dar nu foarte târziu, până nu va împlini Lily 18 ani. O luptă mai degrabă inutilă, de vreme ce, cu cât muncește mai mult, cu atât nu ajunge la nicio finalitate.
Și totuși, în acest context, Elif găsește (de fapt regăsește) în noroiul propriei vieți colierul de perle. Dar obiectul pare că este de data aceasta al unei cetățene cu umbrelă care o interoghează, o acuză și o denunță autorităților pentru furt. Martorul este soțul ei, chiar Fiul Proprietăresei. Personajul este acum și mai resemnat, și mai adânc înregimentat în convențiile sociale. Tot ce mai poate face este să o întrebe în treacăt pe Elif despre copil și să-i cedeze, din milă, colierul. Fiul, devenit între timp om matur, este deci și mai neputincios. În timp ce Elif, maturizată de greutăți, a devenit și mai luptătoare. Și-a hrănit destul fetița cu povești, iar propria determinare cu visuri: vrea să construiască o țară mai bună. Dar utopia ei este doar o altă formă de paranoia politică, cu discursuri de la tribună, stindard cu stemă, alegeri democratice, investitori străini și, de ce nu, chiar invadarea altor țări... Cât de simplă e toată treaba! Dar balonul iluziei se sparge și, repetând destinul, sfârșește arestată ca odinioară propria mamă în fosta ei țară.
Elif este o verigă dintr-un lanț cauzal: mama ei se revoltase împotriva tiraniei dictaturii, Elif emigrează pentru a scăpa de captivitate, fiica ei, Lily, se va naște într-un nou acasă care ar fi fost firesc să o integreze, dar țara adoptivă se dovedește doar o altă captivitate, una birocratică de data aceasta. Copila, căreia i se pare că vede altfel viața, face de fapt, fără să își dea seama, aceeași alegere ca mama ei, adăugând o nouă verigă în șirul condamnărilor pe viață. Povestea se încheie rotund, tot cu o tânără imigrantă, acum Lily, care tunde oi la fermă, repetând gesturile și destinul mamei ei. Iar în spatele copilei apare în final bunica. Am citit aici o anume simbolistică, un semn al unei validări organice: Lily va aparține, indiferent de circumstanțe, permanent familiei din care-și trage rădăcinile, chiar dacă repetă, ca mama ei, ca mama mamei ei, același destin al neintegrării sociale, al dezintegrării umane.
Și în loc de concluzie, o constatare: cei ce-și cară tot timpul valiza nu au timp și nici loc de umbréle.
(foto: Sebi Tonț)