Dacă unul e despre televiziunea care vrea să distreze și distragă, celălalt e despre televiziunea care nu are de ales. Saturday Night te bagă cu forța într-un studio care freamătă de oameni și idei, de showrunners isterici, de deadline-uri imposibile. E zgomot, e mișcare, e o cacofonie dirijată, unde fiecare personaj se lovește de altul. Strigăte, ciondăneli și totuși, miraculos, totul ajunge la timp pe ecran. Bazat pe evenimente reale, Saturday Night prezintă povestea din culisele primei difuzări a emisiunii Saturday Night Live (inițial numită NBC's Saturday Night) pe 11 octombrie 1975.
În schimb, September 5 e un haos întunecat. Aici televiziunea nu mai e despre entertainment, ci despre supraviețuire. Filmul prezintă criza ostaticilor israelieni de la Jocurile Olimpice de la München din 1972 din perspectiva echipei de televiziune ABC Sports, care a acoperit în direct evenimentele.
Amândouă filmele vorbesc despre Haos. Saturday Night vorbește despre un haos neîntrerupt, folosind cât mai multe artificii vizuale, încât să aibă cadența unui one-shot. Pare că realitatea se îndoaie sub propria-i neliniște. Se simte ca și cum filmul ar încerca din răsputeri să planteze în tine o anxietate față de lumea sa, să te țină într-o stare de crispare și stres până când lucrurile se vor "rezolva". Dar sinuozitatea și simplitatea haosului îi și, în consecință, îți rămân străine. Haosul nu înseamnă doar agitație, personaje hiperstilizate și supra-texturate, personalități disturbante îngrămădite laolaltă, un protagonist-om-orchestră, responsabil de toate, și un șef cărunt, îmbrăcat la patru ace, care "le știe pe toate". Totul pare croit să-ți împingă tensiunea ostentativ. Filmul confundă haosul cu vânzoleala, cu un colaj de texturi țipătoare, cu un balet mecanic de personaje isterizate. Un protagonist cu toate poverile lumii pe umeri și un șef omniscient, cu aer de atotcunoscător, instalat acolo ca să binecuvânteze show-ul sau să-l condamne nu contribuie la un haos visceral, organic, capabil să-ți dea senzația că realitatea se clatină.
Haosul din September 5 e mai cumpătat, dar nu desaturat. Dacă Saturday Night se zbate să-ți inducă anxietate, controlat, cosmetizat, îmbrăcat în febra unui show de televiziune care trebuie să iasă perfect, în September 5 haosul nu e decorativ. E unul pur, greu, apăsător, un vid de control în care fiecare decizie contează și nimeni nu știe dacă osă fie ultima. Haos fără montaj, fără efecte, ca atunci când transmiți live, nu regizezi distracția.
În ambele filme, bărbații trag sforile: Lorne (Gabriel LaBelle), Saturday Night și John (Geoffrey Mason), September 5. Ambii au deasupra un superior care numără ratingurile și profitul: Dave (Willem Dafoe), Saturday Night și Roone (Peter Sarsgaard), September 5. Ambii au o secretară care e acolo să aducă cafeaua, să dea telefoane, să fie liantul tăcut dintre nebunia din jur și ce tre' să iasă bine: Rosie (Rachel Sennott), Saturday Night și Marianne (Leonie Benesch), September 5.
Cu o cadență mai studiată, care-ți lasă loc să mesteci detaliile, September 5 (a)duce momentul culminant mult mai atent pregătit. Saturday Night mișcă lucrurile, dar nu înaintează. Ce avea nevoie încă de la început, o gură de aer, vine chiar pe final chiar atunci când te-ai obișnuit să gâfâi. În tot balamucul, schimbarea de ritm te lovește, iar tu, din inerție nu știi cum să te echilibrezi.
E momentul care descumpănește publicul. Și-apoi, liniște. Haosul e strunit, zgomotul se stinge, se (re)instalează ordinea. Totul se termină cu bine, nimeni nu moare, nimic nu explodează. Show-ul, contrar tuturor predicțiilor, e on air. Apogeul tensiunii e și anticlimax: fericire generală, umeri relaxați, aplauze. Final pe care îl presupuneai din tot: din început, din neopritul freamăt, din disperarea încrâncenată și supraîncărcată.
Problematica ambelor filme este eficiența cu costul cel mai mic și ratinguri cât mai bune. Chiar dacă pornesc de pe picior bun, cu principii etice, în timpul haosului, utilitarismul își spune cuvântul. Unde Saturday Night încearcă să bubuie ecranul, September 5 lasă spații goale și te forțează să umpli tăcerile cu anxietatea ta. Nu oferă consolare. Ambele sunt despre puterea televiziunii. Unul îți oferă iluzia că lucrurile sunt sub control, celălalt...