Hyper-LEGO - Nunta însângerată

Silviu Purcărete, Radu Afrim și Andrei Măjeri au, fiecare într-o anumită măsură, o marcă picturală proprie pe care o aștepți, la fiecare spectacol pe care-l creează, și pe care te bucuri să o revezi. "Andrei Măjeri refuză să aibă un stil" declara despre sine tânărul regizor într-un interviu din 2015.
 
 Dar eu, văzând imagini din spectacolul Moarte și reîncarnare într-un cowboy, pus pe scena Naționalului clujean anul trecut (2016), așteptam să văd, acum, la Nunta însângerată, culorile. Pentru că el mizează pe o paletă cromatică alcătuită din culori pure, bine delimitate, nu puține și bine armonizate. În forme simple și, totodată, inventiv decupate, mă duce cu gândul la suprematism. Iar prin faptul că este, totuși, regizor, formele colorate se mișcă, se asamblează și se recompun, de fiecare dată cu ușurință, oferind o nouă imagine. Această recombinare de forme elementare în culori simple m-a determinat să aleg un titlu cu trimitere la faimoasele piese de joc, aparent un apanaj al vârstelor fragede și al acestui timp.

Dar piesele acestea au o istorie de 70 de ani și își trag numele de la exprimarea în daneză a jocului frumos (leg godt). Andrei Măjeri, alături de scenografa și autoarea costumelor, Irina Chirilă, se "joacă" de data aceasta cu niște piese cărora le-am asociat prefixul hyper, de la hypertext. Pentru că sunt purtătoare de proprietăți suplimentare: cântă, dansează, schimbă expresia chipului după caz. Andrei Măjeri reconstruiește piesa lui Federico Garcia Lorca. O face precum fascinantele construcții arhitecturale din Lego, universală și perenă, cu accente și tușe locale. Tema clasică este reprodusă în datele ei esențiale urmând ca brodarea artizanală, de finețe ideatică, să vină din lirismul pe care l-a propus Lorca. Totul din perspectiva prezentului. Ca decor, costume și gesturi.


Spectacolul stă sub semnul unui echilibru drămuit în fiecare detaliu. Avem astfel cele două personaje-metaforă: La Muerte și La Luna, care deschid și închid spectacolul, punctează fiecare tablou printr-o transfigurare a 'realității' jucate de celelalte personaje. Simbolic, zeitatea se exprimă artistic iar în fundal vedem două mari postere dedicate celor două vedete ale muzicii și dansului, exemplificate în cazul de față cu specific spaniol. La Luna, ca un toreador ajuns în paradoxala postură a taurului, este acompaniat de un grup muzical inedit, Los Leñadores. Echilibrul se reface prin inventarea a trei fete, în suita logodnicei. Avem astfel rolul corului antic cu vivacitatea tinereții și în culori pastelate.

Povestea este trăită de trei poli: cuplul mamă-logodnic, cuplul tată-logodnică și cel al singurului personaj căruia autorul îi atribuie un nume, Leonardo, cuplul soț-soție. Paritatea masculin-feminin este ușor modificată prin alipirea câte unui personaj feminin cuplurilor în care există un plus de atitudine războinică: o vecină și, respectiv, o soacră. Tot ceea ce urmează este un joc al căutării de echilibru. Și al expresivității prin culori: tari, pastelate, negru/alb. Al detaliilor, de la faimoasa regulă conform căreia apariția unui cuțit îl va face să și taie, până la sangria din prima scenă amintind sfârșitul. Mai ales că vinul cel roșu apare în două vase pentru a fi apoi amestecat, după rețetă, și dăruit.

Marea surpriză a montării este la ridicarea cortinei, la vederea terenului de tenis care devine spațiul derulării poveștii. Culoarea este a unui teren cu zgură. Este culoarea podișului arid de care vorbesc personajele. Este, într-un fel, culoarea portocalei, a fructului invocat în cununa miresei, fruct pe care regizorul îl preferă și prin livada logodnicului, vizibilă, nu doar amintită, în detrimentul viei din text. Iar portocala, tăiată în două, a ajuns pe afișul spectacolului. Ideal era să fie chiar materialitatea zgurii pentru ca la rostogolirea pe jos a logodnicului hainele-i ude să se impregneze în culoarea acelei pulberi. Terenul de tenis are valența plasării limpezi, de la bun început, a celor două tabere. Pentru că mama logodnicului trasează linia de demarcație. Dincolo de trimiterea simpatică la charisma unor tenismeni spanioli, regizorul are în vedere și o evoluție a mijloacelor de confruntare. Aici bărbații care se vor înjunghia sunt cei care luptă pentru câștigarea unui meci de tenis. De altfel și la revederea logodnicei cu Leonardo, înaintea nunții, cuvintele încordate dintre ei se materializează și prin schimbul de mingi lovite cu sete. Ca un detaliu, Măjeri nu ignoră nici mingile de tenis, pictate în culorile naționale spaniole.

Confruntarea primește și alte instrumente de manifestare, precum fierul de călcat rufe când e vorba de căsnicia lui Leonardo. De altfel scena respectivă este o mică bijuterie dramatică, cu valențe de sine stătătoare, nu doar vizuală. Culorile sunt identificatoare și la petrecerea de nuntă, marcând jumătățile de 'teren' în roșu și verde. Negrul inițial al mamei și al vecinei, ca și grupul pastelatelor din jurul logodnicei se varsă în albul generalizat al nunții, un alb eternizat tragic. Pentru ca tabloul de final să devină un fel de icoană marcată de cele trei reprezentări în albastru ale Fecioarei Maria.

Estetica spectacolului include și coregrafia semnată de Flavia Giurgiu pe muzica asigurată de Katalin Incze. Sonoritățile spaniole vin cu patosul lor specific și cu un ritm care antrenează trăirile și le armonizează. Chiar dacă noi nu avem finețea exprimării spaniole a patosului, actorii cuceresc și la Como yo te amo cum și, mai ales, la Bandido, reluat în final ca o terapie.

Ajungând la distribuție, Andrei Măjeri are darul de a găsi un echilibru și în implicarea scenică a tuturor celor din spectacol. Fiecare actor are parte de vizibilitate și fiecăruia i se simte importanța în ansamblu.

Două sunt însă, punctele speciale din Nunta însângerată. Mai întâi este impactul revenirii pe scenă a Mirelei Cioabă. Cu un nou look dar cu aceeași voce pătrunzătoare și cu personalitate ea face din rolul mamei un rol principal în toată povestea. Ea deschide perspectiva tragediei ("Blestemate fie toate cuțitele și banditul care le-a născocit..."), ea o amprentează și o închide, cu o replică dedicată aceluiași obiect devenit ucigaș ("... rece, spre suflet pătrunde, prin carnea speriată și se oprește unde tremură, înspăimântată, întunecata rădăcină a țipătului").

Apoi este distribuirea Ralucăi Păun în rolul logodnicei. O provocare de succes pentru că rostirea ei este exact pe tonul propunerii regizorale, pentru că expresiile chipului său transmit cu finețe acumularea de nefericire, frământare și suferință în supraviețuirea dintr-un loc anume și dintr-un timp dat. Chipul ei m-a dus cu gândul la fata cu numele Madeinusa, nume care dă titlul filmului Claudiei Llosa. Aici cu un plus de bogăție a trăirilor.

Un chip diferit are și Romanița Ionescu, acum asortat cu o altă atitudine a corpului. Relația de joc cu Alex Calangiu este perfectă și, o consecință regizorală, se înlănțuie cu a celorlalți actori, o interconectare precum a pieselor de lego. Anca Dinu are o scenă de prim plan, cu implicare în amorsarea poveștii și, cu o eleganță definitorie, reapare în final spre a puncta tragedia mamei. Gabriela Baciu face un rol mai rafinat decât în textul piesei și are un moment aparte la petrecerea de nuntă.
 
Cele trei personaje feminine din jurul logodnicei vin cu personalități diferite și se completează una pe alta. Costinela Ungureanu își valorifică mobilitatea și, de la postura de copil de mingi până la figura de dans acrobatic cu mirele, punctează o postură zglobie de subretă care dă culoare poveștii. Corina Druc acoperă segmentul tinereții care flirtează iar Haricleea Nicolau este 'rațiunea' în această triadă a exuberanței feminine.

Monica Ardeleanu are parte de un rol greu. Este Diva. Ambientul spaniol mi-a readus-o în minte cu un rol care a impus-o în fața unor grei ai scenei, Dulcineea fiind principalul câștig al acelui musical. E a treia oară, în ultimul timp, când un spectacol se deschide la față de cortină, un început într-un cadru mai șters ceea ce impune o forțare în cântecul pe care-l prezintă La Muerte. Ovațiile celor patru, La Luna și Los Leñadores, energizează și pun spectacolul pe făgaș ascendent. Ștefan Cepoi face recurs la abilitățile sale de comic, cu măsură, și creionează ușor postura unui toreador îndrăgostit de moarte.

Cosmin Rădescu face din nou un rol mare din puținele elemente ale scenariului. Este uriașul încruntat de care nu te mai temi din secunda următoare, simțindu-i sufletul. Dragoș Măceșanu este spiridușul, perechea Costinelei Ungureanu într-o abordare commedia dell'arte. Cătălin Miculeasa se remarcă taman prin precizia cu care se încadrează în grupul tăietorilor de lemne, în gesturi, sincronizate sau nu, după caz, în mimică și reacții. Are dezavantajul, îmi pare, al machiajului ce-l face să apară ciudat cu un ochi închis.

Adrian Andone este, din nou, tatăl fetei sale. Spre deosebire de Cealaltă țară, aici este din perspectiva tonică a unui timp ce-i îngăduie să se bucure de reușitele sale și să proiecteze altele și mai mari. Are treceri subtile de ton, diplomație, rezolvă situațiile de joc cu știința interpretării care se racordează la replica partenerului.
 
Alex Calangiu reușește un rol de rafinament dintr-o postură solicitantă și ușor riscantă. Un clip video foarte reușit, de promovare a spectacolului, o creație în sine, îl aduce pe Alex Calangiu în postura reținut poetică a unei siluete ce pune șaua pe cal și împreună cu acesta oferă o efigie bine dozată de romantism și macho. Ceea ce pe scenă se transpune în tușe mai tari.

Claudiu Mihail pare a juca în continuarea rolului din O lună la țară, duce inocența primei tinereți spre patima monstruoasă și devoratoare a crimei. O interpretare densă, tot mai puternic subliniată pe măsura scurgerii timpului, fără să se menajeze.
 
Spectacolul surprinde, oscilează ori contrariază pe alocuri. Dar se înscrie în sfera teatrului pentru un public larg căruia i se oferă un titlu de referință într-o versiune modernă, cu acces pe mai multe paliere.

Finalul aparține gesturilor mici. Într-un aranjament hiperbolic, amintind, parodic, poate fără voie, de un altul puternic amprentat religios în Apocalipsa după Shakespeare, având în centru chipul trist, aspru, al logodnicei, se desprinde gestul mamei de a o ciupi, pe aceasta, de obraz. Un gest care intrigă și care îngheață impulsul unui zâmbet pentru că prefigurează o epuizare.

La buza scenei Monica Ardeleanu, La Muerte, după o suită de replici rostite altfel decât până atunci, după ce tot pășește peste firul unei ape ca peste Styx, îl îmbrățișează pe toreador. Tăcere, cedare, sfârșit. Apoi, peste umăr, cu un zâmbet discret, ne face cu ochiul.
Cade cortina.

(Foto: Albert Dobrin)

Nuntă însângerată
de F.G. Lorca
Traducerea: Andrei Măjeri și Adina Lazăr
Regia: Andrei Măjeri
Muzica: Katalin G. Incze / Decor și costume: Irina Chirilă / Asistent Regie: Adina Lazăr / Coregrafie: Flavia Giurgiu / Ilustrația muzicală: Andrei Măjeri / Orchestrația și pregătirea muzicală: Katalin G. Incze
Producție a Teatrului Național Marin Sorescu Craiova