Convertirea la Dylanism - Bob Dylan: A Complete Unknown

Dacă nu am trăi epoca în care S.U.A. votează, în mod paradoxal, în Adunarea Generală a O.N.U., alături de Rusia, Belarus și Coreea de Nord, Bob Dylan ar fi fost, azi, o interesantă relicvă antropologică, iar muzica lui - o frumoasă piesă de muzeu. Nu m-am născut în vremea lui, nu l-am avut ca idol, așadar n-am alergat către cinema pentru filmul Bob Dylan: A Complete Unknown, de James Mangold. Fără așteptări, filmul a fost peste așteptări, la fel precum, cândva, povestea lui Johnny Cash, Walk the Line, a aceluiași regizor.

Critica de întâmpinare, acerb îndreptată împotriva acestui film, ar fi putut să mă țină departe de el, suficientă vreme de la rularea lui în cinematografe, dacă spiritul protestatar, antinaționalist, al celui pe care îl identificam cu mișcarea flower power, universalistă și critică la adresa americanismului, la timpul ei, nu s-ar fi reinventat, azi, odată cu schimbarea administrației de la Washington, înspre care emisari europeni educați au călătorit precum muntele la Mahomed, pentru a face educație istorică și geopolitică conducătorilor cu blocaje imobiliare și latifundiare, întru rezolvarea problemelor planetare.

Am avut surpriza de a constata că filmul nu se ocupă deloc de incendiara perioadă hippy, ci de cea de până la ea, ca dovadă că muzicianul Dylan a respirat protestul încă din fașă, trăindu-l intens și în avans, înainte de "faimos-itatea publică" în care s-a văzut proiectat, precum și cu mult înainte ca protestul planetar să se fi inventat, într-o perioadă încă a supunerii civice și a alinierii în lupta cu marele inamic Estic, cel din timpul Războiului Rece.

Am luat notițele necesare, aflând că, în realitate, hippiotul Dylan s-a lansat în folk, pornind de la un modest nivel de cenaclu. Am făcut-o pe acorduri muzicale recunoscute în mod reflex, precum colindele lui Hrușcă, fără a bănui, măcar, cât de bine îmi erau cunoscute cântecele folk și tonalitatea lor nazală. Cu ajutorul filmului, dar mai ales în contextul politic actual, versurile acelor melodii, publicate în volumul Suflare în vânt - traducere și prefață de Mircea Cărtărescu, au căpătat mult mai multe nuanțe și sens. Nebunia creată de Dylan și propagată dincolo de propria lui generație se limpezea, treptat.

M-am dylanizat de o prea scurtă și insuficientă perioadă de timp, ca să fac analize despre muzica, versurile, cariera, mediul și viața lui Bob. Am remarcat, doar, miza politică a filmului, cât se poate de neașteptată pentru intențiile unui biopic.

Bob Dylan poate că este tipul trubadurului medieval, într-o variantă motorizată, poate că are crize de personalitate și de creație specifice geniului romantic, dar este un activist socio-politic postmodern, instigând la schimbarea ordinii sociale și a orânduirii patriarhale prestabilite (părinții vor trebui să ia aminte că nu vor mai avea copii docili și ascultători dacă aceștia se vor atașa la Dylan, așa cum s-a întâmplat și cu precedente generații). Dylan începe deconstrucția establishmentară odată cu propriul domeniu, revoluționând muzica folk, prin sacrilegiul introducerii chitarei electrice în concertele de la Newport (Mecca folk-ului american). O spune răspicat, în vara lui 1965: nu mai are chef, deloc, să lucreze la ferma lui Maggie ("I ain't gonna work on Maggie's farm, no more"). Și, aici, în reacția dogmatică a publicului și a organizatorilor festivalului, se întrevede splendoarea conservatorismului, același dintotdeauna, în orice domeniu s-ar manifesta și la orice nivel.

În mișcarea marii spirale folkist transcendentale, răsfățatul muzicuței și al chitarei acustice se vede huiduit de "suveraniștii" muzicii tradiționale, care îl atacă cu gunoaie și ambalaje, în încercarea de a-l împiedica să își ducă misiunea "globalistă", muzicală, până la capăt, întinând "sfânta" muzică folk, imposibil de maculat de instrumentele electrice zgomotoase ale rock-ul britanic. Străinii Beatles nu aveau voie să distrugă fibra valorilor pășuniste ale "Mioriței" americane. Mop-ul cântător, cum era descris de revista Times, "pe jumătate beatnic, pe jumătate băiat de cor", atenta viguros la valorile dacopate, MAGA avant la lettre. La această poveste se rezumă filmul - și e suficient, chiar și fără să fie un biopic desăvârșit. Restul îl știm, e repetabil, nu doar în muzică.

În rest, atmosfera Greenwich Village este redată în același limbaj estetic cu cel al fraților Cohen, din Inside Llewyn Davis, 2013, ceea ce, odată recunoscut chiar și de profani, e semn de autenticitate a spațiului astfel reconstruit. Inserțiile audio și video din fundalul filmului dau de înțeles în mod limpede asupra derulării marilor evenimente ale epocii, care vor duce la protestele și prefacerile ulterioare: războiul din Vietnam (la radio se vorbește despre Vietcong), criza rachetelor din Cuba (cea care creează panică în New York), lupta de emancipare a populației de culoare, asasinarea lui J.F. Kennedy, asasinarea lui Malcolm X (menționată în discuții), marșul de la Washington, din 1963 (unde Dylan a și cântat). Relațiile cantautorului cu partenerele sale sunt de atracție și respingere, prin prisma artei pe care o slujește, prima care îi domină afectele.

Muzica este interpretată de actorul Timothée Chalamet, într-un mod aproape confundat cu originalul. Având în vedere îndrăzneala proiectului, o armată de oameni s-a implicat în acesta, trecând cu succes testul mimetic. Ceea ce a rezultat este o reușită și un "trigger" puternic în a investiga tematica acestei muzici, nemuritoare mai ales în contextul noilor amenințări nucleare și al politicilor suveraniste.

Dacă ar mai fi de spus ceva, ar fi despre sobrietatea interpretării actoricești, care concordă cu personalitatea unui laureat al premiului Nobel, neparticipant la ceremonia de decernare a acestei distincții. Frământările acestuia din urmă sunt legate de creație, nu de statut și de celebritate. Din acest motiv, acceptă să intre în conflict chiar și cu propriii săi fani, refuzând să le lălăie vechile melodii și negându-le, astfel, dreptul de a-l controla și a-l deține. A refuza viziunea regizorală asupra acestei laturi, presupus necunoscute a artistului (în fapt, neînțelese), pe motiv că, oricât de bună ar fi, imitația nu va atinge niciodată perfecțiunea originalului, echivalează cu monopolizarea modelului, în exact sensul nedorit de un Dylan, de refuz al autorizării de perpetuare a mesajului transmis de el: al schimbării, evoluției, progresului, al experiențelor noi și provocărilor intense.