Despre Éric Rohmer, despre viața și simțul său cinematografic, aveam numai o vagă idee. Știam că e un maestru al dialogului, că ale sale filme curg lent, mai cu seamă că au propria lor expansiune într-un timp similar ca durată cu realitatea cotidiană. Personajele lui "trăiesc" sub o constantă observație morală și, în același timp, vorbesc direct despre tine / mine, pentru că, printr-o subtilitate aproape invizibilă, reușesc să oglindească dilemele, contradicțiile și complexitățile ce ne definesc pe fiecare dintre noi, motiv pentru care nu simți că ți se prezintă o ficțiune, ci o filmare (neobosit lucrată) din galeria aparatului video al cuiva.
Țineam să văd întâi Conte d'été / A Summer's Tale (1996), al treilea film din seria Contes des quatre saisons / Tales of the Four Seasons care include și Conte de printemps / A Tale of Springtime (1990), Conte d'hiver / A Winter's Tale (1992) și Conte d'automne / Autumn Tale (1998). Știam deja ce mă așteaptă, dar nu dintr-o simplă privire asupra sinopsisului, ci pentru că există filme (la fel ca și în cărți) care îți lasă impresia că le cunoști înainte de a le experimenta cu adevărat, ca niște povești care rezonează deja cu tine înainte de a le trăi. Așadar, asta ar putea însemna că mă pregăteam să-l înțeleg pe regizor, să-l anticipez nu doar ca artist, ci și ca om.
Conte d'été / A Summer's Tale este un film de autor ce se află sub semnul unei aparente povești romantice - chiar dacă termenul "romantic" îmi pare de multe ori insuficient / incorect, pentru că evocă producții ce se hrănesc din clișee și artificii sentimentale pentru a atrage un public larg. Rohmer, însă, depășește superficialitatea, abordând iubirea nu ca pe o iluzie idealizată, ci ca pe un proces complex și adesea contradictoriu, în care alegerile și incertitudinile umane sunt explorate cu o delicatețe filosofică ce respinge orice formă de simplificare melodramatică. Pe alocuri, există în film și un iz de comedie, o comedie subtilă și rafinată ce mă face să-mi ridic sprâncenele în fața fineții cu care lucrează regizorul, căci raportul cu sufletul cinefilului devine mai autentic și mult mai palpabil. În plus, filmul este în mare parte inspirat de anumite întâmplări din tinerețea regizorului.
Rezumatul filmului - pe care am să-l introduc în textul meu drept "socotitoare" pentru "calculele" interpretărilor ce vor urma - are să întregească și să sprijine construirea unui areal imaginar pentru cei ce nu au pătruns încă în universul lui Rohmer, deschizându-le o portiță prin care să privească, chiar și fragmentar, spre complexitatea ontologică a viziunii sale cinematografice. În mod similar cu un roman clasic, filmul se centrează pe evoluția personajului principal, Gaspard (Melvil Poupaud), care, asemenea unui narator omniprezent, dar deloc omniscient, se complace în propria incertitudine, prins între trei femei. Fiecare dintre ele îi oferă o cale, deși doar una pare să-l poată ghida, însă în zadar...
Acțiunea se desfășoară într-o stațiune de vacanță din Bretania, Franța, un loc unde natura și peisajul idilic par a încuraja introspecția. Însă, pentru Gaspard, acest cadru seren și calm adâncește neliniștea interioară de care nu reușește să scape. După ce se stabilește în apartamentul unui prieten, își petrece timpul compunând muzică, o activitate care, probabil, se leagă de pregătirea sa anterioară în matematică - o disciplină în care se regăsesc legături subtile cu artele, în special cu muzica. În acest spațiu al retragerii intelectuale și al creativității, Gaspard o întâlnește pe Margot (Amanda Langlet), o tânără radiantă, chelneriță în timpul verii, dar cu o pregătire academică în etnologie. Între cei doi se nasc sentimente care, deși inițial par platonice, devin treptat mai profunde pe măsură ce relația lor evoluează. Orchestrația neliniștilor lui Gaspard mai promovează încă două solo-uri - Léna (Aurelia Nolin) și Solène (Gwenaëlle Simon). Léna, iubita sa din trecut, se profilează ca o umbrelă instabilă, cu un comportament imprevizibil care îl ține pe Gaspard în tensiune constantă. Relația lor este marcată de fluctuații - momentele de apropiere alternează cu perioadele de distanțare și ambiguitate. Deși la prima vedere, Léna pare să fie cheia echilibrului lui Gaspard, în realitate între ei există o barieră invizibilă. Ea rămâne o necunoscută pentru el, la fel cum și el este un mister pentru ea. Solène, în schimb, adaugă un alt riff - își joacă partitura fără echivoc, iar abordarea ei directă și fără ocolișuri îl aduce pe Gaspard într-un teritoriu unde incertitudinea și vulnerabilitatea sunt inevitabile. Așadar, cum bine spune o vorbă din popor - "și-a cam prins urechile!" - această stare de neliniște interioară îl determină pe Gaspard să plece cât mai repede posibil. Plecarea sa nu este doar o fugă fizică dintr-un loc care a devenit o capcană emoțională, ci și o încercare de a se elibera de haosul interior pe care nu-l mai poate controla.
Indubitabil, un număr considerabil de băieți "in their early 20s" (pentru că nu se pot numi bărbați așa de timpuriu) par să împărtășească același tip de trăiri cu protagonistul - indeciși, imaturi, lipsiți de scrupule, în timp ce își apleacă privirea asupra fiecărei noi "concurente", ca și cum acestea ar face parte dintr-o competiție nesfârșită, din care doar ei trebuie să iasă câștigători. Iar moralitatea și înțelepciunea cu care el ar trebui să opereze în astfel de situații vitale pentru liniștea sufletească și asigurarea unui "viitor fericit" se pierd în umbra unei alegeri care chinuie cu dușmănie talerele balanței, convinsă la rândul ei de imposibilitatea echilibrării dintre o simplă plăcere imediată și un angajament responsabil și conștient. Acela prins în capcana dorințelor efemere, nu reușește să aprecieze pe deplin consecințele alegerilor sale, iar indecizia îl expulzează într-o stare de confuzie constantă, în care își dorește totul pe loc, fără a înțelege că, poate, doar prin asumarea unei responsabilități ar putea să găsească împlinirea de care are nevoie. De exemplu, el nu înțelege pe deplin ce își doresc femeile din jurul său și, în mod similar, ele nu reușesc întotdeauna să-și clarifice intențiile față de el. Iar aici intervine și faptul că Gaspard nu concepe că iubirea și prietenia pot coexista. Pentru el prietenia ocupă un plan secund, e sprijinul și ezitarea în același timp - astfel Margot nu a fost o provocare, ci numai o plasă de siguranță.
Cred că de multe ori, atunci când nu cauți, se întâmplă ca sensibilitatea, sinceritatea și prietenia să compenseze, ba chiar să determine baza unei relații romantice, ca să mă folosesc de termenul anterior renegat. Poate cel mai frumos este să te auto-descoperi prin intermediul celuilalt, fără așteptări nerealiste, lăsând relațiile să evolueze natural, într-un ritm care reflectă autenticitatea fiecărei persoane în parte. Referitor la "iubirea de vară" și la Margot, deși nu-mi doream să fiu în acord cu ea, deși mi-era oarecum antipatică, mi-am dat seama că motivul pentru care n-o plăceam era pentru că mă asemănam cu ea. Uneori, parcă mă regăsesc în rolul acela, în care nu sunt prima alegere sau sunt "opțiunea de încredere". Dar, cum tocmai am punctat, nu vreau ca relația să fie o confesiune gratuită, de dragul unei incertitudini personale, întâmpinată până la acest moment, ca tânăr adult. Nu este vorba despre o căutare fără sens sau o explorare a unei stări de incertitudine perpetuă, ci mai degrabă despre recunoașterea unui tipar care se conturează în interacțiunile noastre. Așteptarea nu înseamnă stagnare, așa că pot spune, fără să fiu patetică, că treptat, cine își dorește se maturizează (nu numai din punct de vedere romantic), fie că e în pantofii lui Gaspard, ai Lénei sau ai lui Solène.