Te așezi pe scaun și nu vezi nimic. La propriu, "vezi" un întuneric plin de întrebări și mistere și auzi o muzică din registrul lui Gică Petrescu, între Dă-i cu șprițul pân-la ziuă și București, măi București, tip petrecere, tip aniversare postbelică, tip fericire. Îl vezi din nou pe Ghimpl în scaun cu rotile, plimbându-se de la scări la mini-scenă. Îl studiezi și vezi că emană veselie, vezi zâmbete și râsete, dar mai ales oamenii surprinși care nu își dădeau seama că asta e deja parte din spectacol.
"Mă numesc Ghimpl". Își face propria radiografie, se descrie, dar punctează mai ales ce cred ceilalți despre el. Prostuțul, nerodul... netotul. Nu c-ar fi prost, sau nerod, sau chiar netot, este doar bun. Și bunătatea lui excesivă vine la pachet cu marea încrederea în ceea ce-i transmit ceilalți. Pe parcursul întregului spectacol, micuț, mai puțin de o oră, încrederea aceasta aproape toxică și sufocantă se conturează după fiecare replică.
Ghimpl este credul, chiar foarte. Crede orice i se spune, dar face totul pentru binele comunității. Elke (Cătălina Eșanu) este tipul de soție cu secrete, care înșală, care bate și înjură, care nu este loială. Soțul îi este foarte loial, îi crede orice. Ba mai mult, atunci când observă un alt individ în patul nevestei, îi spune rabinului că de fapt a văzut o umbră, numai pentru a putea reveni în casă (fiind interzis acest lucru din cauza excesului de gelozie). Se încrede într-un ucenic - acesta este amantul. Se încrede în Elke că toți copiii sunt ai lui - niciunul nu este al lui.
Ghimpl, prin Andrei Merchea, este răspunsul întrebării: "De ce unii oameni sunt buni, chiar dacă sunt prostiți?". Emană bucurie și bunătate, plăcere și satisfacție. Comicul personajului este redat de multitudinea de registre vocale utilizate de Andrei, împletite cu fețe și mișcări. Scaunul cu rotile vizibil pe tot parcursul spectacolului reprezintă sensibilitatea lui, dar mai ales vulnerabilitatea creată de bunătate. "Scrie la carte că-i mai bine să fii om prost toată viața, decât om rău un singur ceas." Acesta-i mottoul. Sensul vieții lui Ghimpl.
Sacrul care îl învăluie pe Ghimpl își face simțită prezența și se conturează mai clar la final, când Elke moare și pe patul de moarte aceasta face o confesiune despre infidelitatea de care a dat dovadă. Vrea să intre curată la judecată. Diavolul îl caută continuu după această moarte, are vise în care îi apare acesta și chiar Elke moartă "neagră ca tăciunele". În dialogul dintre Ghimpl și diavol, vulnerabilitatea unui om suferind și singur este foarte încercată. Omul rău îi sugerează să își bată joc de toți cei care își băteau joc de el. Este un test. Mie îmi amintește de celebra pictură cu omul și diavolul care joacă șah. În acel moment Ghimpl și diavolul jucau șah. Dacă muta greșit o piesă pe tablă, Ghimpl ar fi căzut în capcana și sufletul lui pur ar fi căzut într-o agonie neagră fără scăpare. Însă, spre ne-mirarea mea, Ghimpl trece peste cu bine acestui episod. După vederea în vis a lui Elke, el crede cu mai multă tărie în puterea lui Dumnezeu, în spirit, în impactul sacrului asupra sa. Și înțelege că fiecare mișcare greșită costă, poate chiar viața. Împarte toți banii la copiii care nu erau ai lui, le spune că el pentru ei să nu mai existe și pleacă.
Iar la final, Ghimpl face un gest surprinzător, și noi ne dăm seama că noi am fost cei "prostiți" pe durata întregului spectacol. Am fost prostiți de la început că Ghimpl este un om neajutorat, dar de fapt noi suntem aceia și Ghimpl ne-a învățat o lecție. Acea oră de spectacol este o oră de moralitate, de bunătate. Iar Ghimpl iese din scenă lăsându-ne cu mintea împăcată. Spectacolul seamănă cu finalul filmului Amintiri din copilărie, când îl vedem pe Ion Creangă, înainte de a muri, terminându-și memoriile, cartea aceea, punând punct unei vieți. Ghimpl pune punct lecției și pleacă "în lumea largă".
A fi credul și bun nu înseamnă că ești prost. Înseamnă că îți pasă și că vrei să îți pese, înseamnă că vrei să schimbi ceva, sa le arăți oamenilor că așa este cel mai bine. Andrei prin Ghimpl asta arată. Vrea să arate publicului că simplitatea și bunătatea sunt cheile unei vieți liniștite. Nu cunoști, nu vezi, nu auzi nimic, dar schimbi ceva. Așa și el: nu a auzit și văzut nimic, dar a evoluat și a crescut într-un mediu opus lui fără să fie schimbat, ba mai mult el a adus schimbarea.
Simplitatea spectacolului este și ea o lecție. Arată că un spectacol poate să îți inducă niște idei și să te schimbe și fără un decor pompos și cu un număr mic de actori. Trebuie doar ca textul să spună ceva, să fie bine scris și să aibă idei legate și mai ales actori care să îl poată duce. Rămân cu o idee deja fixă ca unele texte sunt scrise pentru anumiți actori și că dacă ar fi schimbată distribuția impactul ar fi altul. Combo-ul Merchea-Eșanu este perfect pentru acest cuplu de personaje. Andrei este perfect și se pliază cu succes pe un personaj care trebuie să arate bunătate și sensibilitate, pe când Cătălina se pliază perfect pe un rol nu negativ, dar dur, și care emană duritate și putere. Îmi amintesc cu bucurie de personajele ei din Frontal, spectacol din 2019 realizat de Gianina Cărbunariu, unde latura aceasta dură și directă era perfect exprimată. Mă întorc, cuplul acesta actoricesc este unul perfect, mai ales pentru acest spectacol și pentru dorința lui de a-ți insufla ție, spectatorului, o perspectivă diferită a vieții, o proiecție a gândirii lui Ghimpl, a bunătății lui.
Be Ghimpl. Măcar puțin.
(foto: Mihaela Jipa)