Publicul urcă scările dintre primul și al doilea etaj al Bastionului Măcelarilor și se așază pe scaunele distribuite pe trei dintre cele patru laturi ale 3g HUB. Sunt aceleași scări pe care, mai târziu, va urca Ciclopul în persoană după ce prima parte a prestației sale (în care joacă singur la primul etaj al Bastionului) ne va fi parvenit exclusiv live video grație minunățiilor tehnice prestate de Adrian Matei (care șade, de-a lungul celor cam 100 de minute de spectacol, la aceeași masă de lemn cu Povestitorul; Adrian e cel care butonează dispozitivele electronice ce controlează, în timp real, reflectoarele, universul sonor, camerele video instalate la ambele etaje pe care se joacă, proiecțiile video de pe imensul ecran înclinat oblic deasupra părții de sală fără spectatori).
Sunt aceleași scări pe care vor coborî (sau măcar vor încerca să coboare), Ulise, Silenus și Satirul, ca un soi de neizbutită pogorâre spre iadul populat de Ciclop. De fapt, iadul și al săi ciclopi sunt colegi de palier cu noi.
Despre satiri, legenda zice că erau într-o permanentă erecție. Ca urmare, Satirul jucat de Ramona Gherasim vrea sex, sex și iar sex. Iar Silenos, șefa-satir, inventează povești porcoasă pe repede înainte atunci când frica de Ciclopul care îi e concubin atinge puncte paroxistice. Și asta se întâmplă mai tot timpul. Pentru că, atunci când nu vrea să mănânce sau să bea, Ciclopul vrea sex. Cu Silenos. Indiferent dacă ea vrea sau nu. Că așa e tradiția ciclopică. Să vrei chestii carnale și să le obții aici și acum. Păi la ce să ne mai numim ciclopi (era să scriu masculi) dacă nu procedăm astfel?
Ulise pică în acest triunghi mânat de foame. După ce-și potolește pofta (într-o scenă în care, pe zgomot de punk, el plescăie violent, Satirul suge un microfon lipită de mâna Povestitorului și Silenos rostește, excitată, un monolog plin de prevestiri orizontale pentru anul de grație 2025, totul pe un fond sonor angoasant, în care Adrian Matei mixează distorsul provenit din lavalierele actorilor cu muzica provenită din spleen-ul generațiilor pierdute), străinul evaluează situația, încearcă să oprească tirania Ciclopului și să elibereze populația feminin-satirică. De sex, nu-i prea arde. Prilej de miștouri atroce. Ca, de fapt, tot restul spectacolului.
Termenul corect nu e miștouri (atroce e corect!). Termenul corect e demențe. Ciclopul, după Euripide verbalizează, suculent, parte din demențele lumii înconjurătoare. De auzit în online (vezi convenția podcast-ului care învelește desfășurarea acțiunii) sau în offline (sunt momente, certurile între Silenus și Ciclop, bunăoară, când juri că asiști la o porcăială conjugală de care sunt pline curțile și apartamentele patriei). Un fel de Mița, dom' Nae, Didina, Pampon și Crăcănel foarte aduși la zi. Lucian Pintilie ar fi adorat izbucnirea aceasta cumplită de imprecații, bale, țipete și gemete! De ce trag clopotele, Iclenzane?
E rost de multiple porțiuni de improvizație ale celor 5 actori. Umblă vorba că, la primele reprezentații (s-a ajuns la a 11-a), spectacolul dura spre 2 ore și jumătate. Acum, s-a redus la cam 100 de minute, cum ziceam. Dar încă variază. Cadrul fiind setat, Iclenzan și-a invitat vedetele să nu se lase invitate. Să dea tot ce pot, tot ce știu. Tot ce duhnește în meandrele tik-tok-ului, în catacombele caselor din orișice cartier. Să arate poporului cum e uneori / o parte din popor.
Ciclopul, după Euripide e frate de spirit cu ...în țara minunilor (spectacol de Iclenzan, cu premiera tot în 2022, produs de Teatrul Fani Tardini din Galați). În spectacolul gălățean, era vorba despre conspiraționiști, despre dacopați, despre ultra-naționaliști, despre simpatizanți ai comunismului și legionarismului. Umblă vorba că, în procesul de documentare pentru...în țara minunilor, regizorul și actorii au dat peste unul C. Georgescu, dar au zis că e prea de tot și nu l-au inclus în scenariu (anul era 2022).
Ciclopul, după Euripide nu e atât o colecție de fraze și monologuri decupate ad-litteram de pe net sau de pe stradă, cât e recitare la cald a unei suite aiuritoare de demențe pe care suntem, iată, în stare să le reproducem chiar și în stare de improvizație. Atât de îmbibată e lumea în care trăim de ele! Și partea încă mai dură e că în malaxorul pe deplin cacofonic care ne asurzește, printre hălcile de misoginie, abuzuri, hărțuiri, macho-isme etc., reușim să strecurăm și să compromitem și comportamente sociale dorite. Gesturile și / sau oamenii fără porniri de latrină (ce imagine e acel șuvoi metaforizant de urină curgând vârtos direct din ecranul pe care se lăfăie șuncile Ciclopului!) sunt striviți de tonele de fecale vorbite și / sau produse.
E dur, e foarte dur. Nu vorbesc de ce vedem pe scenă. Vorbesc de ce vorbim, facem, trăim. Teatrul pune doar oglinda (și microfonul, și camera, și ecranul, și scena). Ne îngrozim, ne scârbim, râdem, aplaudăm, ieșim. Adevăratul spectacol (re)începe pe stradă.
(foto: Radu Mesaroș)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 25 martie 2025 @ 3g HUB)