Două "pietre de moară" există în spectacologia modernă românească, cu această piesă de underground a lui Caragiale. Prima rămâne, fără nici o rezervă, montarea din 1967 a lui Lucian Pintilie, de la Teatrul Bulandra - eveniment capital în estetica spectacolului teatral românesc, o adevărată renaștere pe scenă a Marelui Haimanalagiu. Evenimentul revelator și copleșitor a amprentat cu fierul roșu, cum s-ar zice, generații întregi de regizori, actori și critici, care își încheiau ziua de IATC jos, în sala de la Izvor, învățând cu savoare regie și actorie și românism. Al doilea (din nefericire mult mai puțin cunoscut, dar la fel de remarcabil sub aspect valoric și ca reper cultural) a fost făcut la Arad, în 1989, de Ștefan Iordănescu: o viziune teribil de originală, universul lui Pampon și a celorlalți papugii forfotind imund acolo, la baza societății, gestând-o și promovând-o din bal sus, în lumea bună, pe ex-marșanda Joițică, spre a fi sfințit, în final, drept baza societății unde o banală scrisorică (pierdută ca și biletul de belea al Miței, republicana ploieșteancă) comite un deputat Dandanache, curat constituțional.
La mai bine de un deceniu după ce montarea lui Pintilie fusese strânsă de gât - și nu cu drag - se întâmplase ceva inexplicabil ("numai cine nu muncește nu greșește, băi tovarăși!"): aceluiași stătător-în-gât Lucian Pintilie i se aprobase ecranizarea piesei! Ieșise altă montare (De ce trag clopotele, Mitică?), și mai de neconceput pentru patriotismul național-socialist ceaușist: o lume parcă și mai apăsătoare, infestată, impregnată de prostie, șmecherie, trogloditudine. Una în care lichelismul vesel și unsuros, trivialitatea multilateral dezvoltată (chiar că...) germinau spornic-dezastruos inconștiența opacă, iresponsabilitatea săltăreață, înapoierea absurdă și fără de sfârșit. C(i)olacul peste pupăză (pour la bonne bouche, adicătelea, pentru mahalaua francofonească): "dixtracția" dădea în crimă stupidă, iar durerea, la fel de cre(ș)tină, se ostoia, repejor, cât încă mai mișca mortul Mitică, la cârciumă: nu care cumva să învie nebăut.
De ce am amintit, aici, aceste repere? Nu ca să mă dau mare (mai curând bătrân, ceea ce, în cazul de față, devine și un fel de privilegiu) ci pentru a sublinia presiunea enormă sub care s-a plasat, dintru-nceput, curajul domnului Colceag de a ataca piesa-bornă. Posibil să nu mai fie foarte mulți spectatorii apți de deplasare la teatru, care au văzut și mai țin minte montarea-matcă (oricum, nu mai există fizic, întrucât TVR a șters înregistrarea unică); dar există memoria culturală și filmul. Văzându-l, orice alt interpret încearcă, cred, din pornire, dificultatea de a se strecura pe lângă efigiile unor Pampon / Rebengiuc, Girimea / Dinică, Iordache / Mircea Diaconu, Crăcănel / Petrică Gheorghiu, Mița Baston/ Mariana Mihuț ori Didina /Tora Vasilescu. Asta da, provocare!
Trebuie să-mi mărturisesc rezervele personale cu care m-am prezentat la premieră. Justificate după dezamăgirile repetate, la majoritatea spectacolelor pornite / bazate / însăilate după comediile caragialene. După revoluție, un experimentalism frenetic și epidemic a făcut să nu mai pot râde la nici o montare (și asta încă era bine; au fost unele atât de "controversate", că mi-e și jenă să le amintesc). Originalitatea cu orice preț, un modernism (sau chiar postmodernism) cu orice preț, fără acoperire în puterea de înțelegere ori creativitate și alte aiureli au condus la niște biete încercări, în cel mai fericit caz minore și discutabile. Da, s-a mai strecurat, câteodată, contribuția remarcabilă a vreunui actor, pierdut pe cont propriu în hălămoșteala regizorală... dar atât. Paranteză: aduc aici, un omagiu Dorinei Chiriac - care a izbutit totuși, într-o montare "ciudată rău", cel mai bun Cetățean Turmentat văzut de mine în ultimii 60 de ani.
Spectacolul de pe scena foarte mică a Teatrului Mic (acolo unde actorii și spectatorii își împart ceea ce a mai rămas din clădirea șubrezită, închisă și lăsată în voia sorții de o primăriță apelpisită)... spectacolul acesta-eveniment te surprinde, te provoacă și te încântă, moment de moment și replică cu replică. O scenografie abil structurată (date fiind condițiile tocmai jeluite), concepută de Ioana Pashca ne cufundă în mediul sulfuros al unei realități sordide (iertare, domnilor academicieni Bogdan Petriceicu Hașdeu și Dimitrie Alexandru Sturdza-Miclăușanu, care i-ați blocat plebeului Iancu Caragiale accesul la Premiul Academiei, tocmai pentru lipsa de patriotism), din care nu prea ai scăpare decât cu fuga... cu desprinderea... sau cu emanciparea civilizațională; asta din urmă, parcă tot mai greu de împlinit de unii dintre nestimații noștri compatrrrioți. Într-o lumină, adesea incertă dar slinoasă, afumată și sufocantă, plină de umbre diforme, obiectele de adunătură umplu cu o supramăsură judicios alcătuită golurile de bun simț, de educație, de rușine sau decență, de amor autentic, de... câte și mai câte. Lumea mahalalei de clasa a treia încape acolo, toa(n)tă , pusă la macerare, păstrare și fuduleală, doldora de prejudecăți, de certitudini și turpitudini d-ale noastrrre, din bobor. Costumele și măștile care o populează irump în acest mediu, pe care îl populează, îl actualizează și îl definesc. Modernismul vestimentar (o expunere de țoale precar-strălucitoare, cu pretenții de gusturi înalte, specifice parvenitului) trage, pur și simplu, aceste creaturi în prezentul cel mai agitat și fierbinte. Cromatica violent contrastantă a boarfelor (și "boarfelor", de ce nu?) se decupează și încadrează perfect în ideea de chermeză - una, musai neaoșă. Aia în care ura și amorul, impostura și nerușinarea, ignoranța și ifosele, escrocheria și șmecheria își dau mâna și dănțuie, galeș și săltăreț, cu fandoseala suferinței și angelismul vopsit al banalei "traduceri", cu brutalitatea animalică și turpitudinea (i)morală, multilateral dezvoltată și în veci nevindecabilă, cu toanele și toantele logoreice și isterice, în care orice fermentează, dar se aranjează la chiolhan, la mica-nțelegere cea veșnic repetabilă precum port-tabacul cu muzică ce provoacă, la nesfârșit, moartea francului în buzunarul adânc al Ipistatului.
Regia lui Colceag este inspirat ambivalentă - cu un picior în tradiția solidă, înțepenită, fără leac a acestei lumi / culturi... și cu altul în versatilitatea modernă, zglobie și sclipitoare, policromă și zbânțuită, la limita destructurării mereu evitate, dar provocatoare și, la urma urmei, perfect edificatoare.
Distribuția actoricească intră cu fervoare, cu dezinvoltură, cu devotament și aplomb chiar, în jocul măștilor, al esențelor mereu repetabile și auto-degradabile, niciodată însă curățate, chiar dacă "curățenia Spițerului" nimerește aiurea: ba în capul și palmaresul volintirului ratat, ba în ochii băgăciosului perseverent mangentizat. Veselia zbânțuită a carnavalului de mahala pute, urlă, se dă de ceasul morții, se sufocă în imbecilitate și unsuroșenie pomădate cu odicoloanele Didinei și istericalele erotice și eroice ale Mițo-Republicanei ploieștence... Dar acolo se simte ea, lumea cea nepieritoare, bine; iar asta se detectează în toate idealurile, năravurile indestructibile, în acțiunile generate și suportate cu acea voluptate proprie inconștienței. Revărsarea în contemporaneitatea aurită, sclipicioasă, vine parcă firesc și inevitabil. Un amestec de fantastic și grotesc se aglutinează într-o "viziune a vizuinii" (apud Marin Sorescu), dezarticulată și înțepenită, paradoxal, sub pecetea nu a tainei, ambiției ori credinței, ci doar a moftului - firește că român - țeapăn, indestructibil și săltăreț.
Câștigați de ideea regizorală, actorii se dezlănțuie cu umor și sarcasm, cu vioiciune și cu savoare în personajele pe care le poartă, și le asumă, și le reprezintă.
Debutul "poveștii" stabilește raportul de forțe, cu un Iordache timorat și ezitant, în fața unui Pampon fioros (mai mult sub aspect fizic și vestimentar)... plus reverența regizorală, făcută cu bastonul lui Toma Caragiu - 1967. Ulterior, Vlad Corbeanu eliberează, cu subtilitate și perversă duplicitate, toată măiestria machiavelică a calfei jegoase și alunecoase, prefigurându-l, în mic, pe mai marele Pristanda. Marin Grigore (în alternanță cu Andrei Seușan) aduce aerul unui fel de Rasputin tradus și pus, mai mult cu gura, pe fapte mari și răzbunătoare. Radu Zetu (alternativ cu Tudor Aaron Istodor) intră în pielea unui Nae Girimea, fante de Obor mărunt, plin de sine și de păcate galante ("nu că ești frizer, dar..."), lunecos și perfid, aranjorul mărunt, dar băftos și eficient nu atât prin propria-i abilitate, cât prin prostia credulă ori libidoul fără frontiere și prințipuri ale părților părților "vătămate". În rolul Catindatului Încurcă-lume, Gabi Costin dezvoltă, cu o remarcabilă expresivitate comică, prototipul gargaragiului mărunt care se ia în seamă mult mai mult decât îl iau ceilalți. După mimică și discursul din prima scenă, îl percepi că poartă în sacoșă sau buzunar nuiaua de politician, cu mari șanse de a se dezvolta pe traiectoria publică a unui mic Brânzovenescu. Crăcănel se insinuează în scenă fantastic și misterios... un fel de Nosferatu corcit cu Leonardo-cântărețul sau cu Omul Păianjen, având însă în buzunarele largi ale costumului de cioclu spilcuit și reflexe din eroii filmelor mute (în fond, numai zăpăciți de talia unui Charlot ori Malec se puteau încurca și victimiza cu atâta naivitate de amorez dus cu pluta, nu?). Curajul regizoral de a distribui și exploata aspectul de Păsărilă-Lăți-Lungilă, neastâmpărat, aiurit și aburit, umple scena cu chipul unui interpret de neuitat - Alexandru Voicu -, chiar și pentru cei care își mai aduc aminte de jocul fenomenal al lui Marin Moraru. În fine, Mihnea Cârjan (Chelnerul) și Petre Moraru (Ipistatul) depășesc nivelul episodic, completând cu umor partea bărbătească a rezervației carnavalești.
Trecând la "damele în chestie", trebuie să recunosc, sincer, că s-au întrecut pe sine. Alina Rotaru exhibă o Mița căreia chiar îi simți hărămălaia de hormoni care îi bântuie sângele isterico-republican din vine. Curat vorba parafrazată a lui Pristanda: "Ce mai Joițică ar fi fost asta!"... dacă avea alt noroc. Claudia Prec subliniază nu doar surplusul de nuri, în raport cu concurenta și partenera de păruială, dar și un supliment de ștaif ce decurge din plusul de minte pe care îl are.
Originalitatea montării "direcționate în scenă" de Gelu Colceag sclipește, provoacă și încântă, depășind aerul (să-i zicem clasic) al textului literar și oferind o revărsare de fantezie, subtilitate și curaj estetic, în acord și cu avatarurile modernității smintite a epocii. Cu haz de bună calitate - în care vulgaritatea este doar citată, nu și practicată - cu inspirație și asumarea deplină a spiritului caragialean. O izbutită lecție de respect, supraviețuire și continuă revalorificare a comicului etern, proaspăt și pilduitor. Un antidot coroziv la prostie și gargarageala naționalistă, la fantasmele stupide cu bubulii și geto-dacii fabricați ici-șa, în buricul pământului.
Nu e puțin lucru - ba e chiar imens! - să readuci pe scenele zilei de azi hazul lui Caragiale. Din vârtejul iscat pe scenă, printre troanțele cu pretenții de lux și figurile ridicole, derizorii ce le pun în mișcare, se împrăștie un flux viguros de vervă spirituală, de joacă isterică și caraghioasă, cu tot mizerabilismul mahalalei stupide, jalnice, primejdioase prin forța ei de contaminare... perenă în reziliența sa fără leac.
O veritabilă performanță regizorală: să conferi omogenitate scenică triadei clasic-modern-postmodern, reconciliind umorul cu disperarea, scârba cu sarcasmul; să topești prolixitatea în diversitate, prostia în luciditate, ura în tandrețe, fățărnicia în filosofie.
Jos pălăria în fața de revelației cu care dl Director de Scenă Gelu Colceag ne surprinde și ne încântă, redându-i lui Caragiale ce părea pierdut, azi, în magma prostiei ori a sastiselii endemice care ne tot bântuie.
(foto: Andrei Gîndac)