Întreg spațiul de joc imaginat de scenograful Tudor Prodan, un uriaș trapez gri-Ikea cu pereți gigantici și alură de pâlnie înclinată spre sală, poate fi interpretat în fel și chip. Printre altele, ca sala unui muzeu cu șase tronuri, trei la stânga, trei la dreapta, în care, la un anumit moment, Richard-ul lui Matei Chioariu trage în centru jilțul pe care e inscripționat Richard II și îi mai adaugă un băț la final. Printre altele, ca holul unui spital de nebuni, populat de un pacient pe nume Richard și de toate fantomele care îl vizitează pe această. Printre altele, ca locul în care multiple personaje desprinse parcă din Beckett, Ionesco și Caragiale se intersectează. Godot e posibil să fie printre ei. Sau să fie oare vorba de rivalul lui?
Richard își rostește monologurile solitare la ceva element de amplificare a sunetului, poate microfon, poate walkie-talkie, poate telefon, poate dictafon. Ca și cum ar vrea să-și înregistreze gândurile într-un jurnal audio. Ca și cum s-ar feri ca vorbele să îi fie receptate de mulțimea de microfoane care atârnă din înalturile uriașei scene a Operei timișorene. Ca și cum i-ar fi teamă de ce vasăzică 5G și ar vorbi la fundul mobilului.
Heblu și vocea lui Richard rostind "Azi". Apoi, preț de câteva secunde bune, liniște totală. Așa începe Richard al III-lea by Iacoban. Până ca restul faimoasei fraze din debutul ultra-faimoase piese (traducerea: Horia Gârbea) să se audă, publicul a făcut trecerea din seara timișoreană blândă de final de martie în vacarmul nebuniei unui om și a celor ce-l urmează / nu i se opun. Această a doua lume poate fi cea din textul lui Shakespeare sau din imediata noastră contemporaneitate. E ceva în sonoritatea "Azi"-ului lui Matei Chioariu duce cu gândul la celebrul "Atențiune, atențiune, urmează un comunicat important pentru țară", anunțul care, în vreme de război, comunica întoarcerea armelor. Azi, în vreme de război, pare că se practică din nou întoarcerea armelor. De către o țară condusă, de puțină vreme, de un domn a cărui ascensiune n-a putut fi oprită. Așa cum nici cea a lui Richard n-a fost oprită.
Ascensiunea s-a bizuit pe propria sa viclenie și pe tone de complicități. Justiția, Primăria, Lorzii, Biserica, micii și marii tâlhari, femeile ale căror soți și / sau copii au fost uciși chiar de Richard, cu toții și-au dat mâna întru îngrozitoarea izbândă a personagiului. O singură excepție, o singură insulă de luciditate: Queen Margaret, colosal interpretată de Sorin Leoveanu! Și Andrei Șerban, în Richard 3 de la Bulandra (premieră 2019) propune o Queen Margaret în travesti (Cornel Scripcaru e excelent!), dar ce reușește Leoveanu în montarea timișoreană e înăbușitor! Îmbrăcată în cel mai negru negru cu putință (chapeau, Tudor Prodan!), purtând o pereche de mânuși negre ce pare că sunt lipite pentru totdeauna pe o pereche de mâini cu degete lungi, osoase, hipnotizante, regina deposedată de soț și de tron spune ceva grav, aproape decisiv, despre omul de atunci și de acum.
Sensibili la motivații care ni se par suspecte și la un aspect exterior pe care îl găsim respingător, suntem incapabili să ascultăm și să înțelegem vorbele (rostite răspicat de Margaret) care exprimă adevărul. În același timp, Richard al III-lea ne arată felul cum suntem iarăși și iarăși capabili să ascultăm și să urmăm vorbele (rostite pe căi infinit de întortocheate de Richard) care exprimă minciuna. Parcă niciodată această cumplită simetrie (de fapt, asimetrie) n-a fost mai limpede developată ca în montarea de la TNT, când rostirile lui Leoveanu și a lui Chioariu întrupează (sâc!) soarta drumului adevărului și a minciunii spre urechile și mințile oamenilor.
Și pentru că am vorbit de cuvinte și de rostire, e rost de omagiat și formidabila întâlnire - înfruntare dintre Richard și Queen Elisabeth (Claudia Ieremia), când replicile sunt mitraliate cu intensitatea unui meci de ping-pong între doi campioni asiatici, când cei doi mari actori își transformă vocile și corpurile, pe bază de intonație, gest, mișcare a membrelor, capului și torsului (mișcare scenică: Alina Ilea), în armura unor luptători angajați într-o dispută de proporții gigantice. Apropo, climaxul acestui skandenberg epic e de găsit în delirantul raționament al lui Richard conform căruia uciderea celor doi fii ai lui Elisabeth va fi compensată prin nașterea unor noi prunci de către fiica rămasă în viață a acesteia, prunci ce vor avea "avantajul" de a-l avea pe el, pe Richard, drept tată. Ce inovativă formă de eugenie propune acest geniu absolut al răului și cât de multiple și oribile ale declinării are ea astăzi în discursul public al atâtor contemporani admiratori ai purității de neam, rasă și țară!
Grozăvia vorbelor și faptelor înscenate e potențată de universul sonor și vizual. Uneori, muzicile (variind de la pop cu tușe profund feminine la rock industrial) și reflectoarele (cel mai adesea în nuanțe roșiatice) accentuează întâmplările și cuvintelor. Alteori, în cele mai memorabile tablouri non-verbale, lumini albe, reci (înfricoșător de reci) decupează forme de o riguroasă geometrie morbidă pe podea, în timp ce soundtrack-ul contrapunctează grav derularea acțiunii (e cazul muzicii serafice, paradisiace ce acompaniază bucuria plenară / juisarea lui Richard aflând despre uciderea nepoților închiși în turn comunicată de un Tyrell (Cătălin Ursu) care se descompune realizând grozăvia celor înfăptuite).
În acest peisaj de dincolo de rațiune, mama lui Richard, Ducesa de York, aduce, grație Ana Mariei Cojocaru, un strop de umanitate. Înțelegându-și eșecul în calitate de părinte și realizând consecințele existenței unicului său fiu rămas în viață, Ducesa Ana Mariei Cojocaru își poartă cu nobilă umilință povara, rostind ferm, dar fără stridențe, teribilul blestem de mamă.
Deasupra acestui peisaj, tronează balconul. Două sunt scenele sale. În prima, Queen Margaret își rostește negrele-i premoniții. În a doua, Richard, la costum negru, mereu la costum negru (cum arată, pe afiș, coroana pusă pe un cap ce se continuă cu o cravată neagră deasupra unei cămăși albe!), cu Biblia în mână și flancat de două călugărițe în alb (Claudia Ieremia și Cristina Rotaru Chiperi), acceptă tronul oferit de mulțimea manipulată de Buckingham și transformată în galerie de fotbal. De acolo, de sus, se rostesc cele mai dure adevăruri și cele mai groaznice minciuni. Oamenii se uită într-acolo, ascultă, gândesc, vorbesc și aleg. Democrație! Nu?
(Timpul & Spațiul reprezentației: 1 aprilie 2025 @ Sala Mare a Teatrului Național Timișoara)
(Foto: Adrian Pîclișan)