Acronimul SLAPP (Strategic Litigation Against Public Participation) se referă la fenomenul de intimidare și reducere la tăcere ("slap" însemnând pălmuire) a jurnaliștilor, activiștilor civici, avertizorilor de integritate și organizațiilor nonguvernamentale care, într-un mod sistematic, programatic și pe deplin asumat public, defăimează abuzul, corupția și minciuna din domeniul politic și social, repunând adevărul în drepturi, într-un demers public necesar apărării principiului legalității și impunerii schimbărilor necesare la nivel social, politic și judiciar. Aparent, răul a cuprins atâtea paliere ale societății, încât doar presiunea publică și transparentizarea mediatică ce urmează unui mecanism demistificator public poate determina schimbarea generală către bine. Nefericirea face ca susținătorii principiului constituțional al legalității să aibă mereu adversari, de regulă puternici și influenți, activați, cu toate resursele, de problematica generală, public demascată, iar hoțul să strige mereu "hoții!" prin instanțele de judecată, în litigii și demersuri plănuite nicidecum cu scopul obținerii unor reparații, ci pentru intimidare. Distorsionarea actului de justiție, în cazuri care implică notorietatea subiectului și / sau a actorilor implicați în demascare sau în ceea ce se demască - acesta este SLAPP, practicat de "neconflictualii" care caută să îi reducă la tăcere pe cei care demască goliciunea împăratului.
La nivel internațional, SLAPP a fost recunoscut ca amenințare pentru libertatea de exprimare, motiv pentru care organizațiile civice europene care s-au adresat Comisiei Europene, solicitând acesteia elaborarea unei legislații europene anti-SLAPP.
Ca avocat, am fost interesată să iau cunoștință, deși ulterior conferinței, de pe site-ul consilium.europa.eu, de faptul că, pe data de 19 martie 2024, Consiliul Uniunii Europene "a adoptat un act legislativ pentru a proteja persoanele care se exprimă deschis în legătură cu chestiuni de interes public împotriva acțiunilor în justiție abuzive menite să le reducă la tăcere". Din cadrul conferinței, am aflat știrea îmbucurătoare că această legislație urmează să se implementeze și în România, cu același scop și, probabil, cu aceeași lentoare - mai puțin îmbucurătoare - cu care jurnaliștii de investigație, afectați de SLAPP (Victor Ilie fiind unul dintre ei și, totodată, unul dintre vorbitori), se vor constitui într-o breaslă profesională solidară, pe de o parte capabilă să ofere mecanismele protecționiste necesare unei asigurări profesionale juste față de riscul unei atât de periculoase meserii, pe de altă parte aptă să asigure tragerea la răspundere disciplinară a eventualului "malpraxis". Tot ce se știe, în acest moment, este că activismul civic și jurnalismul de investigație (individual și, foarte rar, cel de echipă redacțională) nu este un demers colectiv, ci o acțiune pe cont propriu care, deși necesară, nu oferă protecție temerarilor, descurajându-le astfel curajoasa inițiativă privată. Felul în care se poate trece la alt nivel, de la cel fragmentar, la unul general, este o provocare pe care nici organizatorii conferinței nu au părut să o fi înțeles, la nivel organizatoric și al structurii discursurilor invitaților. În ambele cazuri, s-a preferat particularizarea, căzându-se în greșeala în care apărarea față de fenomenul intimidării se află deja, într-un mod de pe urma căruia SLAPP profită și împotriva căruia societatea ar trebui să lupte sistemic (nu doar sistematic), prin mecanisme generale și reacții colective, strategic orânduite, cu aceeași armă strategică (totodată, a titulaturii), folosită de însuși fenomenul intimidării participării publice. Câtă vreme SLAPP este un fenomen, reacția la acesta trebuie să fie o opoziție generalizată. Când fenomenul folosește strategii, cei vizați nu se pot apăra altfel.
În ceea ce privește organizarea, sala cinematografului Elvira Popescu al Institutului Francez din București a fost împărțită în mai multe sectoare, într-un număr egal cu cel al vorbitorilor, cu care amfitrionii au intrat în contact direct, coborând de pe scenă, în public. Bunele intenții ale împrietenirii cu publicul au sfârșit nu doar într-o predictibilă babilonie, ci și într-o fragmentare a subiectelor, căci fiecare amfitrion a vorbit (fără microfon) despre subiectul propriu, altul pentru fiecare, iar vorbitoarea dedicată sectorului meu se așezase și pe jos, adică sub nivelul scaunelor pe care toți cei care o înconjurau erau așezați, ceea ce o făcea nu doar neauzită, ci și total inaccesibilă vizual. După un timp, vorbitorii s-au reunit pe scenă și au spus și acolo, la microfon, ceea ce împărtășiseră printre scaune (sau pe dedesubt). În caz că vor citi aceste impresii, cu caracter impus, la care prezența mea de invitat OWR și emisar al LiterNet mă obligă, îi rog frumos să nu se supere prea tare (precum adepții SLAPP), ci să înțeleagă că tocmai prin polarizarea și fragmentarea audienței publice s-a ajuns la SLAPP. Observațiile mele sunt menite să atragă atenția asupra nevoii de re-centralizare și de strigăt prin megafon cu stație de amplificare, căci tocmai "bisericuțele" și șușoteala pe la colțuri întrețin fenomenul SLAPP, iar ele trebuie suprimate, nu încurajate. Tot corpul social trebuie să participe la înfrângerea acestui fenomen, ceea ce nu se poate face decât într-un mod general și organizat instituțional, așa cum demersurile Consiliului UE o demonstrează, deja.
Reîntregită în plenul ei, conferința a urmat același tipar al fragmentării, oferind exemplele particulare ale amfitrionilor, de această dată și cu microfon. Cum totul s-a rezumat doar la prezentarea cazurilor și situațiilor particulare, adeseori în prea multe și inutile detalii, conferința a părut un fel de terapie în grup, ceea ce a fost cu siguranță benefic, dar nu și suficient. Dezbaterea fenomenului SLAPP și a combaterii sale nu a mai avut timpul necesar unei discuții de agora, așa cum ne imaginăm că ar trebui să fie cea din Parlamentul României, la momentul adoptării legii anti-SLAPP. Am spus, cumva, Parlament? Nu vreau să par pesimistă, dar acolo vor fi întâmpinate cele mai mari piedici, căci acolo se află cei mai mulți simpatizanți SLAPP. Or, în sala Cinema Elvira Popescu, nu am avut timp să resimt resorturile solidarității sociale, zbârnâind în găsirea soluțiilor, nici oamenii strângând rândurile unui necesar corp social purtător de revendicări legislative aplicate și concrete. Tot ce am auzit au fost cazuri diverse, unul extrem (asasinarea, în 2017, a jurnalistei malteze anticorupție Daphne Caruana Galuzia), altul fericit (depunerea unui fost înalt cleric al Hușilor, ca urmare a investigație jurnalistului Vlad Stoicescu). Tot ce s-a dedus a fost o pledoarie pentru strângerea de fonduri, în special pentru cheltuielile cu avocații - și, aici, m-am simțit mereu vinovată, fără să fiu. Nu știu dacă strângerea unor fonduri necesare acoperirii unor asemenea cheltuieli, cu asistența juridică uneori deloc competentă (susținerea cu totul credibilă a lui Victor Ilie), ar rezolva problema generală a fenomenului SLAPP, chiar și când avocații implicați și-ar face complet treaba.
Totuși, activitatea benevolă de investigație - seducătoare, în fond -, ca și cea de avertizor de integritate, tot atât de romantică și de perdantă (o cunosc personal, am practicat-o, în meseria mea juridică, atât în nume propriu, cât și pentru protecția drepturilor altora), nu poate rămâne la nivelul de marș solitar al unui lup etern singuratic (care tocmai a încetat să fie "câine de pază al democrației", așa cum până deunăzi era calificat Jurnalistul, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg), după cum nici pistolari pe cont propriu nu se cuvine ca să devină acești luptători, interesul demersului lor nefiind meritul personal, ci afirmarea generală a principiului fundamental al legalității. Nu cred că mai e nevoie să spun cât de inutil este sacrificiul kamikaze, respectiv asumarea unor mari riscuri pentru un eșec previzibil, uneori dublat de tragedii. Exemplul cel mai relevant este, probabil, cazul Navalnîi (neprezentat), care a ales să se întoarcă în Rusia după defăimarea, cu succes, printr-un incredibil demers jurnalistic, a otrăvirii sale, efectul reîntoarcerii în țară fiind omorârea lui tot prin otrăvire, ba chiar continuarea urmăririi soției sale, în același scop, de exterminare. SLAPP este un acronim care riscă să fie dat uitării, în contextul actual, în care "lumea a luat-o razna", în formularea corectă a Elenei Calistru, din cadrul conferinței, dacă demersurile de apărare nu se generalizează și strategiile publice, destinate organelor judiciare, nu apar.
Faptul că apărarea principiului legalității a devenit rațiunea de a fi a unor organizații non-guvernamentale legal constituite, când ar trebui să fie grija statului și apanajul instituțiilor de forță și protecție împotriva corupției, abuzului sexual și instituțional, arată cum, în timp, lupul a devenit paznic la oi. Nu știu dacă este același lup singuratic, amintit mai sus, dar e cert că individualismul și fragmentarismul predispun la el sau, dacă nu, la un martiraj individual, prea puțin folositor societății, în ansamblul ei.
Particularizarea cazurilor de intimidare prin SLAPP se încadrează în titulatura festivalului, dedicat filmului documentar despre drepturile omului (indivi/duale), dar, așa cum a fost prezentat, SLAPP este un fenomen general și trebuie tratat ca atare. În plus, OWR tratează inclusiv rezistența generală, așa cum o arată documentarul care a urmat, On n'est pas nos parents / Nu suntem părinții noștri, 2024, de Matteo Severi, din secțiunea Existând, rezistând, despre grevele generalizate de la uzinele de autoturisme din Franța. Fenomenul grevelor este, acolo, unul istoric, datând din 1982, devenind azi subiect succesoral, între generații. Strigătul cu adevărat mobilizator era "Vive la grève!".
La o asemenea mobilizare trebuie să se ajungă, în timp, în protejarea față de intimidarea SLAPP, ceea ce cu siguranță se va întâmpla, treptat, având în vedere că mișcarea de rezistență este încă la începuturile ei. Problema cea mai mare este nu atât conștientizarea și susținerea publică, cât inerția instituțională a organelor legale de protecție, care tolerează intimidarea chiar și în forma agresiunii fizice, inclusiv la nivel parlamentar. Un reprezentant al acestor instituții ar fi putut răspunde cum vede statul însuși scoaterea instituțională proprie din îndelungata sa pasivitate.