Dincolo de gestul estetic, filmul e construit în jurul unui monolog discontinuu, în care Anelise vorbește cu iubita ei. Dar, încetul cu încetul, înțelegi că nu vorbește doar cu ea. Ci și cu tine. Cu judecătorul care va analiza dosarul de recunoaștere. Cu statul român. Cu acel "unii" abstract, omniprezent și amorf, care decide cine merită să-și declare iubirea și cine nu. Atât de multă sinceritate, care trece de rușinea lentilei, care trece de percepțiile întortocheate și fermentate ale lumii. Cum se întâmplă ca o privire spre cameră să poată spune atâtea?
Filmul nu e activist cu pancartă. E, în schimb, disecție emoțională: un slow burn în care ceea ce se construiește e senzația de siguranță, de intimitate, de acasă. Iar exact când ai început să crezi că, da, ești și tu parte din relația asta, filmul te scoate afară, în stradă, și-ți spune: "Na, ce-ai făcut?". Apoi urmează vocea colectivă a României "N-ai întâlnit bărbatul potrivit." / "E doar o fază." / "Nu există gay în România." (replici reale din documentar), livrate cu automatismul care, de fapt, ascunde frica de ceea ce nu poți controla.
Doar că, foarte subtil, filmul face ceva curajos: mută obiectivul, și vocea Anelisei începe să ni se adreseze nouă. Interzis nu mai e doar despre o relație, devine un spațiu intim în care ni se cere, fără să ni se impună, să stăm și să ascultăm. Să simțim. Să participăm. Ce e remarcabil aici e cât de autentică devine iubirea când e spusă cu voce joasă și privire directă. Ajunge să ne arate cât de tare poate să doară iubirea când trebuie să se explice, să se apere, să ceară dreptul de a exista.
Vine un moment, aproape de finalul filmului, când iubita, mai mult sau mai puțin (in)vizibilă, spune într-o scrisoare reală, trimisă la CEDO, că la 18 ani și-a dat seama că "nu le mai știe pe toate". Și de aici, vine poate cel mai amar și împovărător gând pe care filmul îl scoate la suprafață: că decizia privind viețile lor, adică dreptul la a fi, pur și simplu, aparține tot timpul altora. Iar decizia e mereu pentru prea mulți "unii". Prea puțini alții decid pentru prea mulți unii.
Asta e, de fapt, esența Interzis: un film despre cum prea puțini oameni decid pentru prea mulți. Despre cum o mână de parlamentari, de pre(a)lați, de experți în morală publică se uită la oameni și spun: "Voi nu existați." Dincolo de miza reală, dincolo de estetica sa aproape home movie, de fragilitatea structurală a finalului, e că ne face martori ai acestei iubiri. Ne forțează să fim acolo, cu ele. Să simțim. Așa documentarul ne arată cum pentru unii, iubirea nu e niciodată doar despre sentimente, ci despre formulare, adeverințe, instituții. Despre a cere voie să iubești public.
Poate tocmai de aceea Interzis e atât de puternic. Pentru că reușește, cu mijloace atât de fragile, să surprindă ceva uriaș: iubirea ca formă de rezistență, dar și ca formă de supraviețuire. Nu doar în România. Nu doar în filme. Ci peste tot unde mai este nevoie "de explicații".
Notă: Filmul va rula în București în cadrul One World Romania, 2025, pe 7 aprilie 2025 (ora 20,30) la Cinema Elvira Popescu, fiind urmat de un Q&A cu regizoarea filmului.