Nu înțeleg de ce nu a beneficiat în cadrul festivalului One World Romania #18 de o expunere mai centrală (în sensul infrastructurii cinematografice), poate la Cinema Elvira Popescu, dar, din interviul dat de regizoare revistei Zile și nopți, pe 27.11.2024, aflu că se putea să nu fie difuzat deloc ca urmare a originii ruse a protagonistului. În cazul unui fost cetățean sovietic care a părăsit URSS în 1973 relocându-se la Londra, la microfonul BBC, pentru a aduce servicii muzicii libere ("free-jazz") și avangardei în jazz (inclusiv celei române, practicată de grupul constănțean Creativ), e absurd a se pune problema vreunei asocieri, oricât de mici, cu poporul putinian - acest rus ar trebui exclus oricărei culpe politice. Dar, ca să nu existe dubii sau prejudecăți, ca și pentru a sublinia nedreptatea unei eventuale asemenea asocieri politice, oricât de îndepărtate, Leo Feigin începe filmul prin a-i scrie regizoarei că "el" (acel el, nu Leo) va detona cu siguranță bomba nucleară. Nu pomenește identitatea subînțeleasă a detonatorului - în textul trimis din Dover, acolo unde locuiește de multe decenii, izolat chiar și de Londra, în care reiese că nu poposește des - dar o sfătuiește pe Ioana Grigore să se îndepărteze de locul aflat mult prea aproape de acest pericol nuclear, considerat de Leo Feigin iminent - să sperăm că și etern ipotetic.
Cu această referință subtilă și nenumită, documentarul trece mai departe, la adevăratul său scop, al poveștii casei de producție de muzică Leo Records și la nenumăratele și amețitoarele povești ale titularului acesteia, Leo Feigin. Din cadrul Q&A ulterior proiecției am aflat că, timp de șase ani, se filmase material suficient pentru a alcătui un documentar de șapte ore. Este de mirare că totul s-a redus la doar 70 de minute - și, aș adăuga, e mare păcat. Subiectul este multifațetat, amuzant, antrenant și merită mult mai mult timp, mai ales pentru curiozitățile pe care le naște și unele neclarități pe care, din lipsă de timp, le lasă în urmă (pentru mine, cel puțin). Aș vrea să nu omit să adaug că este un documentar f o r m i d a b i l și că sper să primească premiul pentru cel mai bun documentar la Gala Premiilor Gopo, 2025, la care a fost nominalizat.
Despre documentar nu se prea poate povesti, căci nu poți re-documenta documentarea atât de bogată, cosmopolită și îndrăzneață, care ne poartă de la Dover la Londra, de la Moscova (prin metroul și mozaicurile lui istorice, în estetică realist socialistă) la Sankt Petersburgul anului 2019, când încă se putea circula acolo. Filmul vorbește despre trecutul sportiv al protagonistului, pasiunea acestuia pentru jazz experimental și libertate (de unde mania lui juvenilă pentru America, pe atunci tărâm al libertății), despre plecarea sa din U.R.S.S. (la presiunea KGB), urmată de refugiul de la BBC (sub pseudonim, din grijă pentru familia rămase în țară), despre căsătoria cu o pianistă, corespondentă poștală din Kazahstan, care l-a urmat în Occident, apoi despre munca de difuzare și popularizare radiofonică a formațiilor de jazz din estul european, în special din U.R.S.S., apoi despre victoriile diplomatice de a scoate muzicieni din U.R.S.S. pentru concerte în S.U.A. și despre casa de producție fondată pe falezele din Dover, chiar dacă nu pentru chitara electrică a lui Eric Johnson, căci domeniul protestatar al Leo Records nu este rock-ul, ci jazz-ul experimental, cum nu este nici mainstream-ul, ci nișa ritualică, destinată inițiaților.
Leo este un colos și la propriu și la figurat, care până și în materie de arhive muzicale a excelat, de-a lungul octogenarei sale vieți, aflată în fericită derulare. Deși este, azi, posesorul unei arhive care ocupă un garaj de dimensiunea unei locuințe, amenințând să dea pe afară, nu este singura arhivă pe care a strâns-o de-a lungul vieții sale. În anii '80, prin prisma activității de producător muzical, a devenit în mod automat și colecționarul muzicii produse, greu vandabile. Munți de LP-uri cu jazz experimental au alcătuit o primă arhivă personală, de care posesorul a căutat să scape din rațiuni de Feng Shui și de spațiu, doar ca să facă loc altei arhive, "îmbrățișând alte etape ale vieții", după spusele amuzante, acum pline de regret, ale frumoasei sale soții.
Leo nu doar că a adunat mai multe arhive, dar a și trăit mai multe vieți, doar patru dintre ele fiind mărturisite, căci a fost martorul a 1.004 luni pline, ceea ce îl îndreptățește să nu se mai reîncarneze pe această planetă, ci să "treacă în astral". Orice înseamnă asta, este real, căci pare nepământean și, chiar dacă nu am reușit decât să intuiesc - din prea marea grijă a comprimării poveștii - explicația funcționării Leo Records fără vânzarea discurilor produse, aș revedea oricând documentarul, doar pentru a mă bucura de muzică, căci referințele muzicale abundente nu au mai încăput, "din cauza" fascinației multiplelor fire narative. Până voi mai avea asemenea ș a n s ă, nu pot decât să aplaud filmul și să recomand, călduros, preluarea proiecției sale în rețele, căci cele doar patru proiecții, de până în prezent, nu pot fi suficiente. Nu pot, deci, recomanda (momentan) vizionarea documentarului, așa cum aș dori, căci soarta acestuia pare să o urmeze pe cea a lui Leo și a celebrității sale ascunse.
Un mare câștig al realizării filmului este inclusiv acela de a fi ocazionat fericita ordonare a arhivei muzicale leoniene și digitizarea unei părți a acesteia, cea care a încăput în coloana lui sonoră. Salut, cu această ocazie, coloana sonoră a filmului românesc, ca gen, căci o credeam definitiv dispărută și o tot căutam prin producțiile străine, la Krzysztof Komeda, Wojciech Kilar, Zbigniew Preilser, Wojciech Trzciński, Andrzej Korzyński și alți polonezi, dar nu numai. Devin cu atât mai curioasă, inclusiv asupra documentarului anterior al aceleiași regizoare, Creativ, care este totodată și un film de studenție. Faptul că este un film despre grupul de jazz constănțean, din care a făcut parte Harry Tavitian, a cărui Old Balkan Rhapsody o ascult adeseori, pe repeat, îl face cu atât mai incitant.
Gopo Awards may be with Leo Records and their friends!