Filmul are o înfățișare modestă, dar nu e nici naiv, nici cu adevărat "documentar". Myrid se întoarce la o rană veche, în speranța că prin filmare o va putea înțelege, dezinfecta sau măcar îmblânzi. Totul devine un act de traducere: o fiică care a filmat încă din copilărie, încearcă acum să revină asupra acelor imagini, să le (re)contextualize, să le vindece. Pe cine caută, de fapt? Pe mama reală sau pe mama-idee? Vrea să o găsească pe mama ei sau vrea, mai degrabă, să-și recupereze propria identitate prin imaginea acelei mame?
Ambiguitatea devine aici o strategie de camuflare. Pe alocuri, poate părea că filmul face "morală". E ca și cum regizoarea vrea, pe furiș, să ne arate că îi pasă. Că și-a pus întrebarea: cum ai grijă de cineva care nu mai e? Cum ai grijă de tine, fără vinovăție? Filmul funcționează și ca o formă de scuză, nu doar pentru mamă, ci și pentru sine. Un mod de a spune: "am făcut tot ce am putut ca să înțeleg și să iert, și acum aleg să merg mai departe". Genul acela de lecție pe care cineastul "tânăr și sensibil" o strecoară cu grijă în fundal, ca să nu pară didactic.
Există însă și o angoasă structurală: filmul nu pare să aibă un scop, fiind acel soi filmat cu grijă "poetică", în care trauma e procesată prin intermediul imaginilor blurate și al montajelor cu aer terapeutic. Confundă expunerea cu luciditatea, și emoția cu scopul. Uneori, ai senzația că asiști la o ceartă în care mama, e deja în altă dimensiune. Participi cu jenă, ca un străin invitat la o discuție prea intimă. E mai degrabă o încercare de a prinde ceva ce nu mai poate fi prins: mama nu va înțelege niciodată, iar fiica știe asta. Dar totuși filmează. Dintr-un impuls amestecat din revoltă, dor și nevoia de a spune: am fost aici. Am încercat. Iar acum trebuie să plec.
După atâtea filme care se îneacă în propriul lirism steril, A Want In Her nu încearcă să mimeze profunzimea cu arsenalul festiv al cinemaului "personal". Mic, intim, fragil, cu o relație mamă-fiică, cu o formă fragmentară de relatare, disociat și într-o confuzie decorativă, actul de a turna suferință în peliculă e, în sine, o formă de narațiune. Așa-zisul mesaj despre rupturile dintre generații, despre cum ne regăsim (sau nu) în ceilalți și despre verigi emoționale care se prăbușesc în lanț fac documentarul un film corect politic, feminist fără să fie radical, personal fără să fie riscant, liric fără să fie deranjant. Îi putem recunoaște delicatețea, tonul melancolic, intenția sinceră, dar nu putem ignora că ele funcționează, aici, ca un soi de brand vizual. Sinceritatea, ca orice altă materie brută, are nevoie de formă, altfel, devine doar un alt protocol al conformismului.
Notă: Filmul va rula în București în cadrul One World Romania, 2025, pe 11 aprilie 2025 (ora 18,00) și 13 aprilie 2025 (ora 18,00), la Cinema Elvira Popescu, respectiv Cinemateca Union. În perioada 14-30 aprilie 2025, filmul va fi disponibil în cadrul One World Romania online.