Fațete ale posibilului în Black Mirror

Ce înseamnă SF de bună calitate? De la tehnologii speculative senzaționaliste până la distopii sau utopii care ne oglindesc cele mai cumplite coșmaruri și cele mai înălțătoare idealuri, genul SF se profilează ca o aglutinare de procedee imaginative dintre cele mai diverse. O încercare promițătoare de a surprinde acel ceva specific SF-ului beneficiază semnificativ de cadrul teoretic trasat de criticul literar Tzvetan Todorov. Plecând de la lucrarea sa The Fantastic: A structural approach to a literary genre dedicată operelor literare, dar ușor aplicabilă și filmelor, putem împarți poveștile fantastice în două mari categorii: miraculos (marvellous) și neobișnuit (uncanny).

Întâmplările miraculoase sunt cele care nu pot fi explicate științific, fiind chiar incompatibile cu legile naturii așa cum le știm. Deși principala trăsătură a miraculosului e astfel neverosimilitatea, întâmplările relatate în astfel de povești sunt acceptate tacit de public grație caracterului lor palpitant care te face să te lași purtat de firul narativ.

La polul opus avem poveștile din sfera neobișnuitului. Așa cum îi spune și numele, întâmplările relatate aici sunt neobișnuite, nefamiliare, dar sunt, cel puțin teoretic, posibile fiind compatibile totuși cu legile naturii. Însăși denumirea de științifico-fantastic atestă faptul că SF se înscrie în acest tip de abordare creativă a neobișnuitului plecând de la fundamente științifice consolidate și fenomene sociale bine cunoscute pentru a crea în mod verosimil ceva nou, ceva ce speculează alternative credibile la traiul actual. Să vedem așadar în ce măsură reușește mult așteptatul sezon 7 din Black Mirror să își așeze poveștile pe un fundament științific și social recognoscibil.

Primul episod (Oameni de rând) din noul sezon 7 pune în prim plan zicala "atunci când ți se oferă un produs la un preț surprinzător de mic, atunci cel mai probabil că, de fapt, tu însuți ești produsul". Desigur, 300 de dolari pe lună nu e un preț chiar mic, mai ales pentru oamenii de rând Amanda și Mike, dar atunci când miza e viața însăși, niciun preț nu e prea mare. Prin explorarea consumerismului bulimic și ideii că absolut orice poate fi transformat într-o afacere care are ca scop unic maximizarea profitului, episodul Oameni de rând evocă la nivel tematic episodul Ursul alb din sezonul 2. Dacă în Ursul alb justiția punitivă e comercializată ca spectacol macabru publicului dornic să se înfrupte din suferința delicvenților, în Oameni de rând însăși autonomia propriei minți e condiționată de tipul de abonament pe care îți permiți să îl plătești. Te enervează reclamele care îți sar în față atunci când navighezi pe net? Ei bine, atunci episodul Oameni de rând ne-ar putea convinge că trăim niște vremuri în care publicitatea e încă într-un stadiu destul de inofensiv în care marketing-ul încă nu ți-a pătruns în creier în sensul cel mai intruziv al cuvântului.

În ceea ce privește fundamentele științifice care încearcă să facă privitorul să spună "ciudat... și totuși poate cândva s-o ajunge și la asta", episodul 2 ridică mizele până la un nivel care transcende granițele universului însuși. Fie că vorbim de speculațiile care derivă din teoria corzilor din fizica modernă, din mecanica cuantică sau că avem ca punct de plecare intuițiile unor gânditori din antichitate precum Democrit sau Lucrețius, ipoteza conform căreia universul în care trăim e doar unul dintr-un șir infinit de universuri hrănește cercetările fizicienilor și imaginația creatorilor de SF deopotrivă. Implicațiile sunt de-a dreptul uimitoare. Imaginează-ți că joci la loterie. Șansele sunt foarte mici să cadă fix cele 6 numere puse de tine fix în ordinea aleasă. Dar dacă extragerea numerelor s-ar repeta de 10 ori, șansele ar mai crește, nu-i așa? Ei bine, acum să zicem că extragerea numerelor se repetă la infinit, în cazul ăsta șansele de reușită cresc în mod copleșitor. Plecând de la analogia cu loteria, dacă există o infinitate de universuri și, în fiecare dintre ele, elementele fundamentale ale materiei sunt organizate altfel, într-un mod unic, atunci absolut orice îți poți imagina chiar se întâmplă undeva, cândva într-un univers paralel. Printr-un salt imaginativ de dimensiuni apoteotice, episodul Oaia neagră te invită să îți închipui cum ar fi să ai la îndemână un dispozitiv prin care ai putea accesa cu precizie orice astfel de univers în care haosul întâmplării a așezat lucrurile fix așa cum ți le-ai dorit, imaginația fiind singura și unica limitare. Un episod care problematizează patologia puterii, paranoia și setea de răzbunare în care mici ciondăneli între colegi de genul "caută pe net dacă nu mă crezi" capătă valențe cosmice.

Având în vedere similaritățile stilistice și tematice între episoadele Eulogy și Hotel Reverie, cele două pot fi prezentate împreună. Iei o fotografie care surprinde un moment cu o încărcătură emoțională deosebită pentru tine și o privești în liniște. Te lași purtat de toate amintirile care acompaniază acel moment. Ce auzi, a ce miroase, ce simți pe piele, ce gust îți vine în gură, ce e dincolo de marginile fotografiei, ce te neliniștește și ce te bucură? Îți lași conștiința să alunece cât mai adânc în acea amintire. Acum închipuie-ți că îți atașezi pe tâmplă un dispozitiv misterios care augmentează memoria și percepția astfel că fotografia, această mărturie negrăită a prezenței, încetează să mai fie o simplă bucată de hârtie bidimensională și te învăluie în sensul geometric al cuvântului așa cum se întâmplă în Eulogy. Iar Hotel Reverie amplifică acest proces imersiv, imaginând o tehnologie care îi și animă pe cei imortalizați pe rola de film sub formă de avatare digitale. Nostalgie, efemeritatea clipei, rana de abandon, emoția regăsirii, toate împachetate în povești de iubire dincolo de timp în aceste două episoade care, deși mai puțin riguroase în a explica premisele științifice pe care își fundamentează tehnologia, îți pun în față o oglindă în care se poate regăsi orice privitor, o remarcă subtilă că mintea e cea mai avansată formă de tehnologie.

Episodul 4 păstrează ștacheta la fel de sus, întrebarea "Ce e viața?" emanând prin toți porii scenariului acestei povești retrofuturiste care patinează pe linia fină dintre natural și artificial. "Sunt primele forme de viață din istorie cu anatomie complet digitală!" afirmă triumfător despre noul său "joc pe calculator" enigmaticul programator Colin Ritman cu ale cărui excentricități ne-am mai întâlnit și în episodul interactiv Bandersnatch. Desigur, dacă definim viața doar ca pe un sistem care metabolizează resurse în vederea obținerii energiei necesare supraviețuirii, atunci grămădiții, așa cum sunt numite aceste bucăți de cod care zburdă jucăușe pe pajiștea pixelată, par a fi forme de viață având în vedere pofta cu care îi cer constant îngrijitorului lor să le lărgească orizonturile dotând calculatorul cu componente din ce în ce mai performante, așadar mai prielnice dezvoltării lor. Dar întrebarea esențială aici este "de unde vine această motivație a supraviețuirii?" Prin funcții condiționale de tipul "dacă, atunci", poți crea un program care să imite formal comportamentul unei viețuitoare, dar cum poți înzestra acel program realmente cu procesele afective care fac formele de viață naturală să caute în mod autonom plăcerea și să evite durerea simțindu-le ca atare? Episodul lasă această enigmă existențială deschisă, singura explicație dată de Ritman în acest sens fiind "codul va evolua, se va rescrie singur în moduri imprevizibile". Această reorganizare structurală care, în timp, duce la emergența unor noi procese e chiar modul în care funcționează și mintea umană. La sfârșitul secolului 18, în încercarea de a sensibiliza legislația cu privire la cruzimile îndurate de animale, filosoful Jeremy Bentham afirma - "întrebarea e nu dacă gândesc sau vorbesc, ci dacă suferă", iar episodul Jucăria ne îndeamnă să ne întrebăm cât de aproape suntem de un viitor în care astfel de considerații etice vor fi extinse și asupra unor "viețuitoare" aflate de cealaltă parte a ecranului, momentul înduioșător în care Bolovan (antagonistul personajului principal) se distrează devastându-le sadic arealul grămădiților fiind întruchiparea fidelă a zicalei "problema zilelor noastre e că avem tehnologie de zei, dar apucături de om preistoric". Fie că ți se pare o poveste profundă sau puerilă, patosul cu care protagonistul își ocrotește făpturile cu ADN scris în cod binar, asemenea unui demiurg atotbinevoitor și cvasi-omnipotent, probabil te va face să îți aduci aminte de episodul Jucăria data viitoare când îți mai pică în mână vreo consolă arcade de SuperMario sau Pacman.

Te trezești la bordul unei nave spațiale parcă desprinse din StarTrek brăzdând întinderile infinite ale cosmosului. Până să apuci să te dezmeticești, să pricepi cum ai ajuns acolo, colegii tăi de echipaj aflați la bordul navei îți spun că tu, de fapt, nu ești tu. Tu ești o clonă digitală a "ta" creată și exilată într-un joc ultra-imersiv de tip Space Adventure de un programator malefic care, neputând să te subjuge în viața reală, ți-a prelevat fără știrea ta o mică mostră de ADN pe baza căruia te-a copiat într-un spațiu virtual în care își poate exercita despotic puterea asupra ta. Din acel moment viața ta devine o căutare febrilă a unei soluții prin care să evadezi din această temniță virtuală pentru a te recontopi cu "tu" cel original, cel din viața reală. În măsura în care îți poți închipui o astfel de experiență, te poți transpune în postura celor aflați la bordul navei USS Callister.

Dacă cineva ar crea, digital sau organic, o copie absolut identică a corpului tău până la ultima genă din ADN, acea copie ar gândi și ar simți la fel ca tine? Mai precis, o copie a trupului tău ar fi în mod inerent și o copie a minții tale? Iată întrebarea care conferă profunzime poveștii senzaționaliste a acestui episod. Unii adepți ai fizicalismului reductiv ar zice că da plecând de la premisa că mintea ar fi doar suma proceselor din creier. Oricât de rupt de realitate ar părea acest scenariu, într-un laborator din Australia, proiectul Revivification tatonează experimental limitele legăturii dintre genetică și minte. În cadrul acestui proiect, celule sanguine recoltate de la compozitorului Alvin Lucier în ultimul său an de viață au fost inițial transformate în celule stem pentru ca, apoi, să fie convertite de către neurologul Stuart Hodgetts în organoide cerebrale ale căror semnale sunt în cele din urmă redate în sunete cu ajutorul unor electrozi și transductori, astfel că cine vizitează azi Galeria de Artă a Australiei de Vest poate asculta un recital live al unui compozitor care încă mai "cântă și compune" și dincolo de moarte. Vizitatorii care doresc să și vadă "creierul" din spatele recitalului, și la propriu și la figurat, pot admira pe piedestalul din mijlocul sălii de expoziție minicreierul "clonat", destrupat, plăsmuit în laborator din câteva picături de sânge ale lui Lucier. Nathan Thompson, unul dintre creatorii proiectului, afirmă: "Privești în abis, te uiți la ceva viu, doar că într-un alt fel decât tine."

Fie că vorbim de abisul spațial în care plutește deznădăjduit echipajul navei USS Callister sau că vorbim de abisul conceptual dintre minte și trup sau dintre natural și artificial, acest ultim episod încapsulează cu precizie stilul temerar în care Black Mirror întoarce pe toate părțile întrebări fundamentale despre măsura în care înțelepciunea umană ține pasul cu puterea pe care i-o conferă tehnologia.


Bibliografie:
washingtonpost.com/multiverse-history-doctor-strange-everything/
britannica.com/multiverse
theguardian.com/alvin-lucier-dead-composer-making-music-ai-brain
netflix.com/ro-en
cornellpress/the-fantastic
plato.stanford.edu/bentham/