Povestea e una de manual: o fostă dansatoare din Las Vegas, cu sclipici în sânge și colagen în obraji, pe la 60 de ani, e nevoită să-și reevalueze viața după ce clubul în care performase timp de decenii se închide. Sau, în termenii americani, "to get your shit together." Dar filmul nu e interesat de rezoluții dramatice. Nu își chinuie personajele, nu le oferă traume autentice, nu le permite vreo profunzime. Farmecul său? - un farmec kitsch, de tarabă, dar coerent în prostia lui. Lumea pe care o creează este o lume în care toți oamenii sunt atât de simpli, atât de plat construiți, încât nu stârnesc nicio întrebare. Nimic nu-i tulbură: nici trecutul, nici viitorul, nici propriile lor (ne)împliniri. Se învârt într-un prezent dulceag, confortabil, lipsit de ambiție.
Aceasta este America pe care europenii se prefac că o admiră, dar, de fapt, o disprețuiesc cu zâmbetul pe buze. America mall-urilor, a cafelelor cu vanilie, a mesajelor motivaționale imprimate pe perne. America lipsei de gust ridicată la rang de stil de viață. Gia Coppola pare că înțelege această dimensiune superficială, și voit, sau nu, o reconstituie cu o acuratețe deranjantă. Cu această nostalgie care planează deasupra întregului film, una nu după un trecut real, ci după o versiune idealizată a trecutului. Nu după "the good old days", ci după un "good old vibe" colectiv, construit din clipe fără importanță, de parcă întreaga Americă ar fi o pauză prelungită dintre două reclame. Această Americă nu are scop, nici măcar iluzii.
Regia e blândă cu această lume, o mângâie pe creștet și o învelește în filtre. O formă de trai atât de domesticită, atât de sterilă, încât nu mai pare nici absurdă, nici tragică, doar inevitabilă. The Last Showgirl funcționează, astfel, ca un portret involuntar al unei țări care a devenit și mai mare, și mai proastă, dar niciodată mai dulce. Un fel de odă adusă banalității, îmbrăcată în glitter și luminată de neoane.
Filmul se încheie nu cu un punct, ci cu trei puncte de suspensie care formează, laolaltă, un oftat. Într-o epocă în care totul trebuie să aibă mesaj, The Last Showgirl reușește, aproape poetic, să n-aibă niciunul. Sau, poate, doar atât: uneori, tot ce-ți rămâne e să zâmbești, să pui puțin ruj și să te prezinți la apel, chiar dacă nimeni nu te mai cheamă.