Am avut onoarea să fiu prezent la premiera spectacolului Inimi de hârtie la Teatrul Apropo, ignorând pentru prima dată distanța față de centrul Bucureștiului (în orașul nostru aglomerat, cu străzi prost luminate și curți întunecate, metroul pare o soluție mai bună și mai rapidă decât mașina personală). M-a întâmpinat surpriza unui teatru cu tot ce-i trebuie: foaier primitor, cu o creație a unei artiste tinere Lucia Mârneanu[i], o sală de spectacol comodă și plăcută ca aspect, scena cu o deschidere (oglinda scenei) proporționată cu dimensiunea sălii, o sală plină de oameni de toate vârstele, iubitori de teatru. Totul în clădirea de birouri FEPER (luminată generos în seara când am vizitat-o eu) din Pipera (Bulevardul Dimitrie Pompeiu 8, București).
Așadar, spectacolul Inimi de hârtie. Cum se întâmplă atunci când regia este alături de autor, se creează un amestec de idei favorabil spectacolului. Regizoarea Monica Pop - pentru care aveam deja o admirație izvorâtă din vizionarea precedentului ei spectacolul Remember Me - știe să exploateze toate ungherele textului (scris de Marco Tesei, tradus de Raluca Niță), și pare că-l îmbogățește, prin muzică și mișcare, luminând umbra tristeții vieții ce reiese din vorbele spuse sau cântate, printr-un sens filozofic ce se împlinește cu fiecare apariție a actorilor. O pendulare între lumi și timpuri, ce se întrepătrund și completează între ele.
Chiar dacă ceea ce vedem pendulează scenă de scenă (așa cum se înțelege din replici) între o poveste din anii treizeci și una din prezent, este evident că viața este cea de azi, că iubirea celor doi tineri este una de acum, de sub ochii noștri. Chiar dacă la început această alternare neîncetată face mai complicată înțelegerea gândurilor autorului, sinceritatea vorbirii, a relațiilor dintre personaje este suficientă pentru noi ca spectatori. Iar pe parcurs, în timp ce urmăream curgerea spectacolului, aveam senzația că înțeleg altfel teatrul, sensul vorbelor, al dialogurilor.
Povestirea "băiatului" din prezent este precedată de apariția unui personaj, Gunoierul, echipat cu un costum de protecție (Radu Matuca), bineînțeles că alb, care pășește printre multe hârtii mototolite, aruncate pe toate suprafața scenei. Printre hârtiile mototolite putem zări și pachete cu cărți. Au fost dintotdeauna, de când a apărut scrisul pe hârtie, poate chiar pe pergament, unii care au citit și, nemulțumiți de ideile scrise sau indiferenți sau fără grija următorilor generații, au "mototolit" multe, multe foi, foi care constituie dovada inteligenței noastre, ca oameni.
Asemănător cu aglomerările din mintea noastră este acest platou alb, pe care stă o pubelă mare, în jurul căreia aceste hârtii uitate, citite sau necitite, care poate ascund secrete de azi sau de demult, cărți citite sau necitite, foi căzute din cărți, care dacă sunt ridicate și deschise ne vor aduce vorbe ale înțelepciunii unui înțelept al lumii noastre. Gunoierul va găsi de câteva ori un bilețel scris pe câte o hârtie mică, un citat pe care ni-l va citi: un citat dintr-o pagină a unui gânditor, un nume mare, adesea uitat sau neștiut. Ca să nu fie iarăși uitat, citatul va fi prins pe cele opt sau nouă hârtii-petale de pe pereți care, atunci când se vor desprinde din decor (așa-mi imaginez!), vor zbura în jurul lumii. Astfel creatorii spectacolului ne atrag atenția că totuși există un "ceva" care are grijă de memoria noastră (adesea instabilă).
Mai apare ceva care te ajută să înțelegi că ești în lumea unor tineri ce au multe semne de întrebare și acest ceva scoate la iveală dinamica din mintea personajelor: dansul, mișcarea, coregrafia (Bianca Enciu), înghețarea în timp realizată cu măiestrie prin așezarea parcă fixată a trupurilor actorilor în poziții statuar, piruete ca niște mosoare ale timpului.
Muzica este permanent prezentă, ca o împlinire a gândurilor lor să devină și gândurile noastre, muzica prin vocea actorilor are întotdeauna un efect de durată, mai ales când se aude și se înțelege de ce este acolo.
Povestea de dragoste dintre Bogdan și Florentina din prezent (Ștefan Hauca și Alexia Matei) pare că este condiționată de prezența banilor, dacă îi ai sau nu, și cât de important poți deveni prin îmbogățire. Ea (Alexia Matei) pare că vine dintr-o lume, inocentă și sinceră, în care iubirea nu există decât stăpânită de inimă, de nevinovăție și nu va reuși să se alinieze unei lumi de care el (Ștefan Hauca) este atras până a comite jaf și crimă (căci apare la un moment dat în scenă și un pistol), lume în care vrea să-l aducă și pe prietenul său, Filip (Sebastian Luca).
Valiza cu bani a lui Andrei (Radu Mateuca) și George (vocea lui Sebastian Luca), așezată în mijlocul scenei, un fel de cutie magică, le va aduce dezamăgirea pentru că deși este plină cu bani, de fapt este goală de suflet și în viața lor nu se schimbă mai nimic. Dragostea se amestecă cu banii, cu dorința de a avea, de a fi bogat și aceștia nasc siguranța că numai așa vei fi fericit, că ei ne aduc răspunsul. Cutia în care arunci banii nu ascunde nimic din tine. Dar această cutie este una dintre obiectele ce ne lămuresc cât de mult ne putem înșela în căutarea unui adevăr.
Povestea din prezent e dublată de o poveste din trecut, cu fantome ale unui Bărbat și al unei Femei (aceiași Ștefan Hauca și Alexia Matei) prinși într-un fel de purgatoriu - tomberon, o poveste a nostalgiei, a amintirilor, a retrăirii unui trecut, a dorului de simplitatea vremurilor anterioare, dar și a căutării unei cărți esențiale. Nu o poveste manifestă de dragoste, doar o potențialitate. Și, cumva, o eliberare.
Deși am bombănit când mi-am dat seama cât de departe este Teatrul Apropo, chiar nu am avut niciun regret că am ajuns acolo, din contră a fost o mare plăcere.
Un spectacol, spectacol! Merită văzut!
Fotografii din galeria realizată de Dan Moruzan aici.
