E aici nu vanitatea auto-distribuirii în toate cele, ci o coerență adâncă a lui Gavril Pătru cu proiectul explorării unei Oltenii de care el aparține; și în legătură cu care are o datorie de împlinit. În caietul-program, Anita Neagu remarcă această legătură intimă ca un cordon ombilical între Autor și Lumea din care provine: "memoria lui e vastă ca ținutul din care se trage, o lume aflată acum pe cale de dispariție, pe care Giani nu vrea să o lase uitării. Așa că o transfigurează în paginile scrierilor sale, conservând și, în același timp, dând naștere unei mitologii locale care îl plasează, stilistic, în linia altor creatori de universuri rurale ca Marin Sorescu, Ștefan Bănulescu sau Fănuș Neagu.".
Într-adevăr, Sorescu cel din ciclul La Lilieci este primul exemplu ilustru care ne vine în minte, fiindcă lumea aceea e tot țărănească și tot oltenească și - acolo în versuri prozaice, aici în replici dramatice - momentele tragice se întâlnesc aparent inexplicabil cu un comic nebun de situație, de lexic și de aciditate a dialogurilor.
Dacă privim în perspectivă, tragică e nu neapărat sau nu numai moartea Tatălui ce urmează a fi petrecut la groapă. Aceasta intră în ordinea firii, a existenței, fiindcă oamenii nu pot să nu moară. Tragică, literalmente, este moartea socială a clasei țărănești, dispariția țăranilor din lumea noastră, produsă prin colectivizarea din comunism, deplânsă grav și memorabil de un Marin Preda; și care nu mai are, ea, nicio inflexiune comică. Astfel, băiatul răposatului din Moroi și păpădii, Mihai (bine jucat de Petre Ancuța), e de mult un orășean, dacă nu get-beget, atunci tocmai prin "convertirea" fiului de țăran. El se află acum acolo, în satul natal, prins în ceremonialul rural dinaintea înmormântării tatălui; însă mintea și sufletul lui nu mai sunt țărănești, ci au devenit citadine.
Momentele în care telefonul lui mobil iese în prim-plan ori secvența în care Mihai provoacă indignarea surorilor arătându-se preocupat de pisica lui lăsată la oraș dovedesc că fiul satului s-a rupt de lumea rurală de care aparținea. Se poate spune că Mihai, personajul scris de Gavril Pătru, e la antipodul autorului său. Dramaturgul vrea să reînvie lumea țărănească oltenească, să-i reconstituie prin spectacol structura, în timp ce personajul său, dimpotrivă, revine cu vădită dificultate în lumea copilăriei lui, abia așteptând să se întoarcă la orașul și la pisica lui.
Lumea noastră țărănească și clasa socială pe care ea s-a bazat mor așadar nu numai prin dispariția fizică, naturală, firească a bătrânului Tată. Ele mor - cu un accent dramatic mai puțin evident, dar nu mai puțin profund - prin urbanizarea generațiilor tinere, forțată în comunism, opțională după Revoluție. Satul moare când bătrânii țărani mor și când tinerii țărani pleacă din el. Gavril Pătru a reflectat asupra acestei triste evidențe și a exprimat-o, subtil, prin partitura oferită lui Mihai.
Satul în timp și spațiu
La celălalt capăt al spațiului și al timpului din Moroi și păpădii stă un alt personaj memorabil, Baba de o mie de ani, care la spectacolul văzut de mine a fost interpretată (alternativ cu Maia Morgenstern) de Victoria Dicu. Rolul acesta, unul extrem de dificil fiindcă metafizicul, supranaturalul, vrăjitorescul trebuiau redate în gesturi realiste, a fost jucat la înălțime de Victoria Dicu, cu o paletă expresivă impresionantă. Dacă Mihai avea de ilustrat ex-țăranul urbanizat care abia așteaptă să se întoarcă la confortul lui citadin, Baba de o mie de ani definea chiar Timpul cu majusculă, static într-un mod miraculos într-o lume aflată mereu în schimbare și-n transformare.
Baba e Satul însuși, cristalizat din vremuri imemoriale într-un set de datini, superstiții, obiceiuri, vorbe care se spun și vorbe care nu se spun, moroi (ajungem la titlu) ce amenință să revină pentru a-i tulbura pe cei din familie, leacuri și descântece de boală, comunicare și comuniune cu spiritele... Baba aceasta figurează însuși spiritul Satului, iar Gavril Pătru a făcut, în mod inspirat, să se "intersecteze" lumea oltenească rurală cu cea a satului de oriunde și dintotdeauna, atemporal și, ca să zic așa, a-spațial, de pe orice meridian geografic.
Sunt convins că dacă spectacolul se va juca în alte țări, în alte culturi, dimensiunea aceasta general-valabilă a Satului from Anywhere va fi recunoscută cu ușurință de străinii care n-au ajuns vreodată în Oltenia noastră. Noi, românii, râdem cu lacrimi (amare) de sevele aprigului mod oltenesc de a pregăti o înmormântare, a pune problema spinoasă a moroiului și a regla, nu în ultimul rând, complicate chestiuni financiar-familiale. Străinii vor râde (tot cu suspine) de aceeași lume țărănească, dar văzută de ei din alt unghi, fiindcă linia Satului de Oriunde se va intersecta cu cea a lumii lor rurale. Cu un anumit pragmatism de spectator român, eu mi-am și spus la un moment-dat, când familia de pe scenă se certa mai abitir, cu mortul pe masă: - Ei bine, de-acum chiar nu mai trebuie să merg la înmormântări; aici sunt descrise în amănunt toate.
Cum vorbim după ce murim?
Nu am decât o obiecție la spectacolul acesta: poate finalul va fi fost totuși prea liric după atâta revărsare de energie locutorie în familia din satul oltenesc cu gândul la moroiul ce va să vină. Tatăl și Baba de o mie de ani, ajunși în proximitatea vieții de apoi, au devenit cam prea timizi în fața Dumnezeirii - pe când în Liliecii lui Sorescu, o țărancă necăjită îl tot căuta pe Dumnezeu să-i pună ea niște întrebări despre multele sale necazuri. Mi-ar fi plăcut probabil mai mult ca felul acesta aprig, răspicat, demn și, pușchea pe limbă!, "al dracului" al oltenilor să îi însoțească și după moarte, pentru a-l chestiona pe Creator, netransformându-se în păpădii.
Însă, dincolo de această rezervă a mea asupra finalului, să remarc simțul compozițional al autorului și, deopotrivă, cel de reprezentare scenică al regizorului cu același nume. Gavril Pătru a alternat și a "combinat" excelent registrul dramatic și cel comic, nelăsând nicio scenă (în afară de ultima) într-o singură notă dominantă, și nici pe spectatori în posibilitatea de a intui ceea ce urmează. Fără senzaționalisme și întorsături neverosimile de situație, regizorul a dat ritm și tensiune spectacolului său prin trecerile aproape insesizabile de la tragedie la farsă și de la comedie la dramă, prin ironia situației în care familia are frică de gura satului, dar componenții ei vorbesc mai colorat decât șapte sate laolaltă, în fine, prin introducerea treptată, dar nu lineară, a spectatorului în meandrele, cutele și pliurile acestei lumi țărănești și oltenești - una banală și prozaică în aparență, excepțională și enigmatică, în esență.
Spectacolul acesta (fie cu o distribuție, fie cu cealaltă) trebuie văzut neapărat, pe scena Teatrului Național aflat la kilometrul zero al lumii noastre citadine.
(Foto: Florin Ghioca)