De la Daredevil la Adaptation

Sunt filme de la care nu aştepţi aproape nimic şi care te surprind plăcut. Nu că ar fi nişte capodopere, ci mai degrabă "corecte" în felul lor. Daredevil (2003), de Mark Steven Johnson, preia miturile vitejeşti americane – de la Superman şi Omul Păianjen, la Batman – şi le contopeşte pe toate într-un nou justiţiar, cu trăsături din cele trei tipologii. Rezultă un film care lasă o inevitabilă senzaţie de dйjа vu, dar nu inferior modelelor. E susţinut ca acţiune, justificat ca scenariu şi chiar căutat formal. Oricât ai încerca să-i găseşti cusururi, nu-s prea evidente, cu excepţia lipsei de originalitate. Dar decât un nou remake după eroii secătuiţi deja, parcă e de preferat unul nou, chiar dacă e cu aceeaşi pălărie. A propos: Ben Affleck e primul Daredevil. De ce primul? Pentru că filmul de faţă nu-i decât începutul unei serii, aveaţi vreo îndoială?

Two Weeks Nottice (2002), de Marc Lawrence, e de asemenea un film de la care nu aştepţi mare lucru (decât să-i vezi pe Hugh Grant şi, eventual, pe Sandra Bullock). E o comedie romantică bine jucată, cu un scenariu OK şi nişte dialoguri mult mai mult decât OK. Relaţia dintre cei doi dă naştere la situaţii adorabile şi la replici irezistibile. În rest, e-adevărat că nimic nou, dar pentru deconectare e un film foarte bun. Aşa cum e şi My Big Greek Fat Wedding (2002), de Joel Zwick, cu replici trăznet şi un umor permanent. Ţine ritmul de la cap la coadă (ceea ce puţine comedii hollywoodiene reuşesc), iar cele două civilizaţii (greacă şi americană) sunt ironizate în egală măsură – nu i se pot reproşa deci parti-pris-uri. Personajele sunt excelent schiţate, iar fizionomiile bine alese, într-un film foarte plăcut.

În schimb, The Hot Chick (2003), regia Tom Brandy, are umor uneori, dar de cele mai multe ori e forţat. Rob Schneider face binecunoscutul rol de măscărici fără haz, secondat de Adam Sandler (nu neapărat departe de cel din Punch-Drunk Love, dar cu un rol total neinteresant). Nimic de menţionat, nici la The Hot Chick, nici la National Security (2003), regia Dennis Dugan – comedie cu Martin Lawrence şi Steve Zahn. Un umor care nu există decât de foarte puţine ori, un scenariu cât se poate de debil şi un plictis pe măsură.

Un scenariu foarte slab are şi The Jungle Book 2 (2003), realizat pentru Disney de Steve Trenbirth. Ursul Baloo vrea să-l ducă înapoi în junglă pe Mowgli, de unde o serie de (semi)aventuri la capătul cărora orice copil care a văzut deja ecranizarea precedentă ar fi dezamăgit. Iar cei ce n-au văzut-o n-ar înţelege despre ce e vorba.

Dar sunt şi filme de la care aştepţi ceva. Unele satisfac aşteptările, altele nu. Undeva la mijloc e filmul cu Eminem – 8 Mile (2002), regia Curtis Hanson. Orice s-ar zice, Eminem, în sine, e un personaj cu foarte multă carismă, iar mediul din care face parte e unul foarte interesant. Filmul însă nu e nici unul care să pună accentul pe observarea mediului, nici unul care să se bazeze pe muzică. Pune accentul pe o poveste destul de tipică, dar fără atuuri, probabil inspirată din biografia starului, lăsând muzica în planul doi. Rarele momente de free-style nu cred că-i satisfac prea mult pe cei care merg să vadă un film pentru muzica lui Eminem. Poate doar peisajul să-i mulţumească pe cei care vor să vadă pe ecran lumea hip hop.

Numele lui Wayne Wang e cunoscut mai ales prin două filme reuşite, realizate împreună cu scriitorul-simbol al New York-ului anilor ’90 – Paul Auster: Smoke şi Blue in the Face. Graţie acestor cărţi de vizită, Wayne Wang e un regizor de la care aştepţi destul de mult, mai ales că are şi alte filme ce-l recomandă (penultimul din ele – Anywhere But Here, cu Susan Sarandon într-un rol foarte reuşit). Maid in Manhattan (2002) e însă o dulcegărie aproape jenantă, cu Jennifer Lopez de la care nu aştepţi mare lucru, dar şi cu Ralph Fiennes, de la care ai totuşi pretenţii. Iarăşi tema (preferată regizorului) a oamenilor simpli dorind a-şi depăşi condiţia şi care în filmele realiste nu reuşesc, dar în romanţe ca cea de faţă e musai! Şabloanele obişnuite şi happy-end-ul de rigoare.

E exact ceea ce te aştepţi să fie Adaptation (2002). Un film puţin cam complicat ca structură, dar (cum altfel, din partea celui ce realizase Being John Malkovich) foarte inteligent. De la divagaţiile foarte documentate despre orhidee (ai zice că-l citeşti pe Hugo care, pe câteva zeci de pagini din Mizerabilii, reface un întreg istoric al canalizărilor Parisului), până la construcţia impecabilă a scenariului, totul e plasat sub semnul cerebralului. Filmul se vrea o comedie, dar una amară. Atât de intelectuală însă, încât poate fi gustată eventual la a treia vizionare, atunci când treci peste înţelegerea primului plan al acţiunii. Poveştile se întretaie şi întregul se clădeşte, ca un puzzle, din fragmente. Spre final, atmosfera e împinsă la grotesc, neverosimil şi absurd. Remarcabil Nicolas Cage, care e perfect capabil, în rolul dublu pe care-l face, să schimbe registrele de la o extremă la alta. Cage a şi fost nominalizat la Oscar pentru acest rol, iar filmul a obţinut Premiul Juriului anul acesta, la Berlin.