Se numește Ludwig și pe cartonașul care ține loc de caiet-program scrie "de Thomas Bernhard". E un fals. Nu poate fi "de" cînd, pe verso, scrie "după Ritter, Dene, Voss și alte scrieri". Ori e "de", ori e "după". E după Bernhard, Wittgenstein, plus monoloage scrise de Dragoș Galgoțiu.
Ritter, Dene, Voss e o piesă publicată în 1984, la șapte ani după Minetti, cu temă afină. Ca și titlul acesteia din urmă, numele actorului cu care colabora Bernhard, și Ritter, Dene, Voss sînt numele a trei actori din trupa lui Claus Peymann, cu care lucra Bernhard (a și montat pentru prima oară textul, în 1986, la Salzburger Festspiele). Jocul e dus mai departe, pentru că pe pagina pe care, de obicei, sînt indicate personajele, Bernhard scrie: "Voss este Ludwig / Dene, sora lui mai mare / Ritter, sora mai mică". Tema, multiplă, este una dintre cele favorite ale lui Bernhard: condiția actorului, paradoxul acestei îndeletniciri, sensul existenței de actor, chestionarea funcției teatrului în relație cu alte arte și cu filosofia. Ca să pună în act idei ca acestea, plus tradiționalele lui împunsături la adresa societății austriece, a burgheziei mai mici sau mai mari etc., idei pe care le expune și în Creatorul de teatru, și în Minetti, de exemplu, Bernhard înfățișează aici o lume închisă, două surori și un frate, descendenți ai unei mari familii austriece (portrete ale strămoșilor pe pereți, interior bogat - decor pe măsură, tot Galgoțiu), surprinși pe parcursul a cîteva ore, în jurul prînzului, în sufrageria somptuoasei vile a familiei din Döbling. Cele două surori sînt actrițe care discută despre frustrările lor, despre ce (nu) joacă, despre sensul și nevoia de a juca (una dintre ele repetă acum zilnic pentru rolul unei dansatoare oarbe, două minute în scenă...) și despre fratele lor, filosof bolnav psihic, pe care Dene îl scosese din ospiciu cu doar o zi înainte. În prima parte, surorile discută între ele, Ludwig nu e în scenă, apare numai prin povestirile lor, a căror viață gravitează în jurul lui (Dene îi dactilografiază operele, ambele sînt îndrăgostite de el, trimiterile spre incest sînt explicite, ambele îl consideră geniu etc.)
În partea a doua (a doua și a treia în original) apare și Ludwig care, instabil, provocator, glosează despre vulgaritatea teatrului, despre micimea acestei arte în comparație cu stăpînirea unui instrument, persiflează tot ce e valoare tradițională (vrea să schimbe complet înfățișarea casei, mută mobile, sparge veselă scumpă), tensiunea crește, se ajunge în grotesc. Și totul se termină așa cum a început: nu se poate schimba nimic, nu există concluzie, e clar că în ziua următoare totul se va relua. Textul se termină cu cuvintele lui Ritter: "Într-o după amiază cu ploaie, cel mai frumos lucru e să stai în pat".
Filosoful e, evident, modelat după Wittgenstein (e logician și, în plus, i se atribuie detalii biografice ușor de recunoscut). De altfel, Bernhard o spune explicit într-o notiță după ritualicul "(Sfîrșit)". Anume: "Ritter, Dene, Voss actori inteligenți. În timpul lucrului pe care l-am încheiat la doi ani după acest appunto, gîndurile mele s-au concentrat în primul rînd pe figura prietenului meu Paul și pe a unchiului său Ludwig Wittgenstein". În 1982, de altfel, scrisese micul roman Nepotul lui Wittgenstein. O prietenie, avîndu-l în centru pe Paul, bolnav de nervi. Aici, în Ritter, Dene, Voss, Bernhard suprapune cele două figuri. Dar, în text, aluziile, trimiterile la Wittgenstein sînt puțin importante. E doar un joc al lui Bernhard: Ludwig povestește despre șederea în Anglia, la Glossop (unde înălța zmeie, asemenea filosofului), sora lui citează dintr-o scrisoare pasămite adresată de Ludwig, de fapt dintr-una a lui Wittgenstein către Russell, pe medicul familiei îl cheamă Frege... Bernhard se joacă și Dragoș Galgoțiu îl ia în serios, îi anulează umorul.
Acesta fiind textul, nu mi se pare deloc o idee bună titlul Ludwig și felul în care Dragoș Galgoțiu denaturează sensul textului. Nu despre Wittgenstein e vorba, ci despre teatru și actori. Ca lucrurile să fie și mai rele, Galgoțiu alătură un fragment din piesa într-un act Der Ignorant und der Wahnsinnige (tradusă în engleză The Ignoramus and the Madman), din 1972, anume o descriere amănunțită a disecției creierului uman - text preluat de Bernhard dintr-un manual de autopsie al patologului Carl von Rokitansky, din secolul XIX (numele apare în text, de altfel). Ca să-l lege de Ritter, Dene, Voss, Dragoș Galgoțiu sugerează că e vorba despre disecția unui creier de geniu. Este încă o denaturare a sensurilor lui Bernhard. Colac peste pupăză, introduce cîteva monoloage ale unei tinere îndrăgostite de Wittgenstein (studentă cu, poate, preocupări ecologice, după cum ar putea sugera sacul cu peturi strivite pe care-l poartă-n cîrcă) și care recită prostită, ca în transă fragmente din Tractatus..., dar și din alte scrieri ale lui Bernhard.
La nivel textual, deocamdată, rezultatul e indigest și lipsit de logică. Am mari îndoieli că publicul va înțelege despre ce e vorba - și nu din vina lui. În plus, peste acest text greu, dens, dificil de urmărit (aici, mai mult decît în altele ale lui Bernhard, nu există tramă, nu există creștere, deznodămînt), Dragoș Galgoțiu construiește în stilul binecunoscut, expresionist: mască, costum (Lia Manțoc) de anii treizeci, muzică de cabaret - multă, prea multă muzică. Textul e fragmentat de muzică, dans și bruma de fluiditate se pierde. Iar eventuala justificare prin topirea vieții profesionale a celor două surori în cea privată, e mult prea firavă: ele puteau "juca" actrițele și fără să se întrerupă întruna ca să danseze.
Degeaba munca Antoanetei Zaharia și a Sabrinei Iașchevici: nu li se poate reproșa nimic, sînt fermecătoare, pline de viață, trec de la o stare la alta, de la adresare directă la rememorare (stilul lui Bernhard: Dene îi povestește lui Ritter ce a spus directorul spitalului, ce a spus Ludwig, dialogînd în același timp cu ea, schimbînd mereu registrele cu "a spus"). Degeaba verva uluitoare a lui Marius Damian în interpretarea doctorului nebun care descrie disecția. Degeaba apariția impecabilă a lui Laurențiu Lazăr pe post de ascultător mut al tiradei doctorului (ce dovadă de generozitate din partea acestui actor!). Parcă nici nu mai contează că Eduard Trifa (Ludwig) are aceleași, de demult deja, carențe de dicție și interpretare (complet lipsit de nuanțe, sumbru și cavernos pe toată durata prezenței în scenă).
Spectacolul acesta pare făcut exclusiv pentru plăcerea regizorului. Foarte bine. Dar atunci de ce să vină și spectatori?
(foto: Mihaela Marin)
Ludwig de Thomas Bernhard, după Ritter, Dene, Voss și alte scrieri.
Regie și decor: Dragoș Galgoțiu. Costume: Lia Manțoc.
Cu: Eduard Trifa, Antoaneta Zaharia, Sabrina Iașchevici, Ruxandra Maniu, Marius Damian, Laurențiu Lazăr.
Data reprezentației: 11 mai 2025.