Avem o moarte. Cum procedăm? Întrebarea vine şi pleacă încă din timpul vieţii, dar se pune mai acut odată ce ai murit şi constaţi că te-ai rătăcit într-un limb al infernului de unde nu mai ştii încotro să o iei.
Spectacolul Banchetul sau drumul spre Momfa, semnat la Teatrul Naţional din Cluj de Mihai Măniuţiu are ca subiect diferitele feţe ale morţii, felul în care ea se insinuează în viaţa fiecăruia dintre noi, mai devreme sau mai târziu, mai direct sau mai subtil, precum şi deruta, confuzia, regretul şi promisiunea unei raze de soare - toate venite după ce moartea s-a instalat deja, adică "a fost murită", dacă se poate spune aşa.
Scenariul pe care îl alcătuieşte regizorul Mihai Măniuţiu din poemele semnate de Ioan Es. Pop şi Ion Mureşan are nu numai o incredibilă coerenţă, deşi versurile au apărut în volume diferite şi au doi autori, ci şi o uimitoare consistenţă dramatică, nu foarte evidentă la citirea în pagina de carte. Din aceste versuri s-au desprins nouă personaje, nouă morţi deosebit de vii care s-au rătăcit pe drumul spre Momfa, locul unei presupuse Învieri. E incredibil cât de pline de carne ne apar aceste "voci poetice" personalizate de actori, sub indicaţia regizorului, prin ţinută, reacţii, temperament, devenind întrupări credibile ale unor tipologii, reprezentând, reunite, umanitatea.
Micul afacerist descurcăreţ, ocolit de metafizică (Ovidiu Crişan) are prima replică, "Morţii mă-sii de viaţă", ce dă tonul spectacolului - pendulând între disperare extremă şi speranţa nedesluşită a decupării din neantul trist a unei cât de mici bucurii, a unei nedefinite ieşiri la liman. Intră apoi în scenă Artistul (Ionuţ Caras pare menit să transforme versurile în teatru), pentru care sosirea morţii este cu atât mai inexplicabilă cu cât a crezut mai mult că el este cel care face jocurile, în timp ce "marele metteur à jeu" era, de fapt, în altă parte, urmează femeia nebună (Mariana Presecan), în capul căreia s-a zbătut mereu, încă din copilărie, o forţă neagră, atotputernică, apoi beţivul simplu la minte, dar bucuros, orice i s-ar întâmpla (Dan Chiorean), femeia care şi-a ucis soţul, dar este încă roasă pe dinăuntru de furia care a îndemnat-o să facă asta, furie întoarsă acum asupra ei (Irina Wintze), târfa veselă din disperare (Elena Ivanca), homeleşii fără griji (Ovidiu Moţ şi Mihai Coman) şi, peste toţi, veghind, Călăuza (Doru Presecan), care apare din când în când amintindu-le sec, cu vorbe care nu se pot uita: "Sfârşitul începe lent. El seamănă bine cu viaţa".
Toate aceste personaje participă la "banchetul morţii" al cărui "combustibil" este furnizat de grupul de 13 bocitoare în negru (parte din ansamblul Icoane din Cluj, tinerele femei jelesc cu voci tulburătoare), care scot din valizele simple, de lemn, pe care le duc cu ele sticle cu alcool, pe care cei nouă le dau pe gât, într-o disperată nevoie de a uita sau de a-şi aminti, de a cinsti în sănătatea lor înşile, ca la o veritabilă "pomană în viu". Curajul de a căuta această inedită "destinaţie turistică" numită Momfa (invenţie a poetului Ioan Es. Pop) stă numai în lichidul fără culoare, miros ori gust, prieten credincios al tuturor fricilor ce rod sufletul celor în viaţă, transformându-i uneori în morţi care umblă. ("numai dă palinca aia mai încoace/ şi nu mai căsca în halul ăsta ochii,/ în momfa, dacă vrei să vezi, intri cu ochii închişi,/ aici nu eşti la mare sau la maramu'"- versuri de Ioan Es. Pop, neincluse în scenariu).
Spaţiul sufocant, claustrofobic, în care se întâlnesc cei nouă, această staţie pe drumul spre incerta destinaţie, face aluzie, prin elementele care îl compun, la iadul urban, care înghite tot mai multe suflete. Ruinele rânjite ale unor foste apartamente strâmte, de bloc, vopsite cu graffiti în culori turbate, cu resturi de interioare sordide, printre care au crescut plantele, întregesc ironic imaginea unui infern familiar şi dau poeziei un suport de o crudă concreteţe (decoruri şi costume - Cristian Rusu). În mijlocul ruinelor, aşezaţi în jurul unui bazin meschin, plin cu o apă tulbure, cei rătăciţi pe drumul spre Momfa urmăresc concentrat imaginea unui perfect răsărit pe malul mării, reluată obsesiv pe ecranul unui televizor, ca un clip promoţional ce promite o vacanţă superbă. Prin contrast, tabloul suprarealist al locului de popas ne apare şi mai întunecat.
O unică rază de soare, cântată şi de corul de bocitoare, ale căror vorbe altfel nu se înţeleg, apare la final: este trecerea în lumină, sub ploaie de confetti, a oamenilor dezgoliţi, o trecere purificatoare, spre un dincolo pe care numai îl presimt. După ce la început au lăsat din braţe manechinele care le semănau, simbol al cărnii pe care unul dintre poeme o denunţă crâncen, la final, cu toţii par să-şi abandoneze unei forţe nevăzute un eu mai uşor, care mai speră că se poate înălţa.