***
Context
Al doilea spectacol văzut din microstagiunea Teatrului Clasic Ioan Slavici din Arad, programată în deschiderea celei de-a 10 ediții a Festivalului Internațional de Teatru Nou, Respirații de Duncan Macmillan, în regia lui Cristian Ban, m-a dus spre titlul Oamenii de azi pentru oamenii de mâine. Întâmplarea face ca al treilea spectacol, Aniversare după Harold Pinter, în regia lui Radu Iacoban, să mă ducă spre titlul Oamenii de azi despre oamenii de ieri.
Text
Mutat la Sala Studio a Naționalului arădean din motive logistice (la Sala Mare urma să se joace, în aceeași seară, un alt spectacol din cadrul FITN 2025), Aniversare n-a atras, la ora 5 a unei zile de miercuri, prea mulți spectatori. Semn că imensul succes de public din ultima perioadă al multora dintre spectacolele de pe scenele bucureștene nu e un fenomen care să fi cuprins țara întreagă. Dar este o altă discuție.
Radu Iacoban domolește o parte din caracterul abraziv al textului lui Harold Pinter introducând în desfășurarea spectacolului mai multe momente pe bază de șlagăre ale muzicii în general ușoare românești. Unele interpretate live de actori, altele redate pe bază de înregistrări ale versiunilor originale & dansate live de actori. Deși, această familiaritate sonor & gestuală, mai mult crește angoasa decât o liniștește.
La masa din stânga, două cupluri. Soțiile (interpretate de Carmen Vlaga-Bogdan și Alina Vasiljević) sunt surori, soții (Ștefan Statnic și, respectiv, Ioan Peter) sunt frați. Cuplul Vasiljević - Statnic își aniversează căsătoria. Ei vor plăti întreaga consumație. Ce nu merge, ce incomodează în relația lor e dezvăluit pe bază de monologuri și dialoguri scurte și ascuțite, realizate ca un fel de reel-uri ignorate de algoritmul TikTok că nu sunt suficient de funny.
La dreapta, un alt cuplu (jucat de Roxana Sabău și Andrei Elek). El tocmai mărturisește o infidelitate, ea rememorează o primă tinerețe aventuroasă. Reflectoarele (lighting design: Lucian Moga) baleiază între cele două spații (la fel cum o face și în cea mai recentă premieră arădeană, Zeul măcelului de Yasmina Reza, în regia Emőke Kedves și cu lighting design de Alex Dancu și Sergiu Poenar). Ping-pong-ul dintre cele două locuri de desfășurare a acțiunii e întrerupt de momentele muzicale, prestate la microfoanele înalte din avanscenă.
La cele două mese sosesc, pe rând, manager-ul / chef-ul restaurantului (Robert Pavicsits), șefa de sală / maîtresse de maison (Angela Petrean-Varjasi) și un chelner cu un bunic în toate faimos (Cosmin Blaga într-un rol cu totul memorabil). Cei trei prezintă diverse grade de stranietate.
Deasupra tuturor, un discobol (scenografie: Tudor Prodan). Și acest element de decor, și eclerajul lui Lucian Moga fac restaurantul mai degrabă un retro-club. Adăugați coloana sonoră pe bază de Mihaela Runceanu, Dan Spătaru, Stela Enache & co și discoteca e gata.
După o vreme, mesele de unesc și cei 4+2 devin cei 6. O fostă relație între doi dintre ei dărâmă granițele. De acum, nefericirile lor absurde se pot pune o singură notă de plată (achitată, cum ziceam, de cuplul aniversat).
După un dans cu parte dintre spectatorii, actorii pleacă de pe scenă prin lateralele stalurilor. Vocile lor se mai aud oleacă. Plănuiesc micul dejun de a doua zi.
Angoasa evocată mai sus vine din aceea că cei șase de pe scenă sunt de văzut peste tot și oricând. Sunt cei ajunși la un oarecare nivel de bogăție, la ceva vârstă și la o abilitate / determinare de păstrare a aparențelor absolut spectaculoasă. Cu cât mai neagră realitatea, cu atât mai mare capacitatea lor de albire. Mă rog, de (auto)-mințire. În versiunea Iacoban, Aniversare e cel mai puțin absurd Pinter. E mai apropiat de Noul Val din cinema-ul românesc decât de Chelnerul mut. Pentru că Pinter e mai puțin absurd decât se pretinde? Pentru că realitatea e mai absurdă decât avem curaj să admitem?
(foto: Laurian Popa)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 14 mai 2025 @ Sala Studio a Teatrului Clasic Ioan Slavici din Arad)