We need somebody to love - Pescărușul

Anton Pavlovici Cehov, unul dintre cele mai importante condeie din literatură, din dramaturgia universală, în cei patruzeci și patru de ani de viață plină de evenimente variate, de experiențe literare inedite, de eșecuri profesionale sau sentimentale, și-a dimensionat opera fără a intui locul pe care avea să îl ocupe după dispariția sa. De peste o sută de ani, textele sale continuă să se afle în topul preferințelor repertoriale ale teatrelor din întreaga lume.

Piesa Pescărușul, scrisă în anul 1895, în spațiul feeric al fermei Melikhov, este prima dintre cele patru capodopere care vor urma. Premiera absolută, însă, în anul 1896, pe scena Teatrului "Alexandrinsky" din Sankt Petersburg, a fost un răsunător eșec, care îl urma pe cel al piesei Ivanov. S-a scris atunci că publicul a izbucnit în rîs, apoi a huiduit și a fluierat, iar la finele primului act, palidele aplauze au fost înghițite de strigăte de protest. Pentru că în actul al doilea harababura în sală era fără margini, actorii își uitau replicile și jucau prost. Lovitura primită de Cehov l-a determinat să afirme că nu va mai scrie altă piesă. Din fericire însă, în anul 1898, la Teatrul de Artă din Moscova, Stanislavski realizează, prin montarea Pescărușului, unul dintre cele mai mari spectacole din istoria teatrului rus.

Piesa, construită de-a lungul anilor pe multe scene românești, a cunoscut spectacole celebre, semnate de mari regizori ca Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu, Andrei Șerban, Alexa Visarion, ș.a. Dar Cehov continuă să fie o provocare și pentru alte generații de creatori.

Astfel, tânărul actor-regizor Alex Bogdan semnează regia și adaptarea textului pentru recenta premieră de la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila, Pescărușul. Asemănător lui Treplev, care afirmă că în artă, în teatru, trebuie căutate forme noi, iar dacă aceste forme nu sunt înnoitoare, mai bine să nu mai fie nimic, regizorul Alex Bogdan propune, cu inteligență creativă, un concept regizoral modern ca meditație asupra iubirii, "un dans ludic al oamenilor care se caută unii pe alții, o îmbrățișare a singurătății."

Cheia spectacolului trebuie descifrată încă din primele momente, pentru că pe parcursul lui replicile sunt rostite cu alternări și ruperi de ritm, inedite, cu implicare sau detașare, cu ludicitate sau dramatism, iar mișcarea scenică, transpunerea actorilor în personaje, rezidă într-o "joacă" dezinvoltă în manieră comică, uneori, sau profund tragică, alteori. Intertextualitatea Pescărușului cu textul shakespearean Hamlet, prin frânturi de replici din această piesă, dar și prin asemănarea relației mamă-fiu, Arkadina - Treplev, Gertrude - Hamlet, este extinsă, prin fine analogii și spre alte piese semnate de Shakespeare, ca Romeo și Julieta, Richard al III-lea sau Macbeth.

Acest iureș cehovian se desfășoară într-un spațiu inedit, creat cu putere de sugestie de scenografa Clara Ștefana, asistent scenografie - Andreea Burlacu, spațiu în care este implicat, într-o oarecare măsură, și publicul, unele momente desfășurându-se în sală sau chiar printre spectatori. În scenă se află câteva panouri albe, cu loc de trecere între ele, și o estradă centrală, care devine, după caz, scena pentru momentul de teatru în teatru din primul act, loc de joc al altor momente, dar și lacul, pe malul căruia este situat conacul lui Sorin.

Piscina în miniatură din mijlocul estradei amintește, oarecum, de montarea Piesei fără titlu / Platonov, realizată de Lev Dodin în anul 1997, la Teatrul Maly din Sankt Petersburg, spectacol în care decorul era construit într-un imens bazin cu apă, care devenea în multe secvențe și spațiul de joc. Pe scena brăileană, apa nu este numai spațiul de joc, ci capătă și conotații simbolice reliefându-i-se puterea de a purifica, vezi scena Arkadina - Trigorin, sau puterea distructivă, vezi scena Arkadina - Treplev, ambele cu dimensiuni dramatice și intens fior emoțional, cele mai puternice scene din spectacol, de altfel.

Secvența Nina - Trigorin, emoționantă, relevând cu simplitate atributele esențiale ale magnetismului erotic dintre cei doi, se petrece tot în apă, ca element fluid de captare sufletească. Explozia de tinerețe, exuberanță, de năzuințe viitoare, a primei întâlniri dintre Nina și Trigorin, este exprimată și prin atingeri jucăușe cu stropii din bazin. Momentul are ca disonanță armonică întâlnirea finală dintre Nina, care balansează între apariția ei fantomatică, simbolizând Moartea ce va urma, și ființa ei vie, demonetizată în propriul destin, întâlnire cu un Treplev aproape afazic, care percepe ca sărbătoare trecerea pe tărâmul celălalt.

Modernitatea universului cehovian, imaginat de Alex Bogdan, se întregește și prin artefactele sonore concepute de Sever Bârzan, atât ca accente ilustrative, cât și prin actorii care interpretează pasaje din Beatles, Queen sau celebre melodii franțuzești, atmosfera căpătând culoare și prin light design-ul semnat de Costi Baciu.

Unghiurile noi de abordare ale operei cehoviene, se regăsesc și în compunerea personajelor. Aflată într-o formă foarte bună, Ramona Gîngă creează cu tensiune în joc, rolul generos al Irinei Nikolaevna Arkadina, care balansează eșuând între datoria de mamă, carieră de succes și tardive instincte erotice. Actrița exteriorizează complexitatea stărilor personajului comunicând cu întregul său corp, cu inedită densitate interpretativă a replicilor.

Aflat în dublă postură, atât de regizor, cât și de actor, Alex Bogdan îl figurează cu o incitantă simplitate și autentic firesc pe Boris Alexeevici Trigorin, scriitorul de succes, mereu în căutarea unor idei inspiratoare, rostind cu limpezime, cu luciditate, analiza celebrității și neajunsurile ei. Ileana Ursu în Nina Mihailovna Zarecinaia, devine o explozie de energie, zglobie, plină de candoare, iar prin dramatismul monologului din final, rostit ținând de mână un Trigorin prezent și totuși absent, întregește cu măiestrie sinusoida evoluției personajului. Ciprian Chiricheș, Konstantin Gavrilovici Treplev, suspendă clipe și amplifică stările psihologice ale personajului, stăpânind cu dibăcie dinamica contrastelor din rostire, dar și pe cele din joc.

Valentin Terente, Piotr Nikolaevici Sorin, poartă pijama și halat întregul spectacol. Doar e pe moșia lui, nu?! Valentin Terente construiește cu finețe, cu nuanțe de umor și tragism, pe l'homme qui a voulu, alternând între "luciditate" filozofică și demența vârstei înaintate, având ca reazem scaunul cu rotile, uneori. Cuplul, Blanca Doba în Mașa și Sever Bârzan în Semion Semionovici Medvedenko, în simbioză cu viziunea regizorală, are nota lui de modernitate expresivă, prin soluții.

Cu farmec și dinamism, cu deliberată teatralitate în interpretare, Blanca Doba este o Mașă ce nu se desparte de sticla de Jack Daniel's, rostind și ea pasaje din monologul apocaliptic al Ninei, iar Sever Bârzan are o notă de detașare și subtile tușe de comic în învățătorul îndrăgostit. Flori Popa figurează cu credibilitate lipsa de personalitate, dualitatea Polinei Andreevna, având măsura potrivită în crizele de gelozie, iar Marcel Turcoianu, Evgheni Sergheevici Dorn, are atributele rolului, interpretându-l prin modalități sugestive de joc. Alin Florea, Ilia Afanasievici Șamraev, își compune personajul, bădărănia lui, cu o notă de pitoresc, de inedit, având inventivitate în rostire și mișcări.

Dacă actorul Sever Bârzan concepe artefactele sonore ale spectacolului, actrița Blanca Doba realizează afișul, iar Oana Andrei fotografia de pe afiș. Afișul unui spectacol despre ratare, în viață, în artă, în iubire!