Cu acel afiș cu Katzelmacher-ul lui Fassbinder din '69, cu minutele din acel Gabriela Sabatini - Monica Seleș de început de ani '90 (în care, peste clasicele gemete ale lui Seleș, se suprapun cele ale cumnatului interpretat de Nicholas Cațianis, într-unul dintre rarele momente comice ale spectacolului de la Metropolis), cu minutele din finala Mondialului din '90, RFG - Argentina (cu acel Maradona prins în menghina cinică a duo-ului Völler - Matthäus și acele secunde când căpitanul viitoarei campioane mondiale l-a sfidat din priviri pe bietul arbitru mexican Edgardo Codesal) și, mai ales, cu acele copleșitoare minute din Les choses de la vie (regia Claude Sautet, 1970), în care Romy Schneider și Michel Piccoli confiscă privirea spectatorului și o transportă în altă lume, în alte timpuri, în altă viață.
Dincolo de imaginile documentare, segmentul cinematografic al spectacolului, adică acele imagini filmate în diverse locuri din București, are virtuți certe, în frunte cu imaginea realizată de Iustin Șurpănelu. Tonurile sale calde, culorile sale intense, aerul său oarecum, discret retro contribuie la atmosfera generală a producției și la intenția declarată a lui Jebeleanu de a realiza un spectacol-omagiu / reverență / memento pentru un anumit moment istoric (căderea zidului Berlinului), pentru dezintegrarea unei epoci (regimul comunist din fosta Germanie Democrată), pentru dispariția unei lumi (cea a oamenilor care au trăit atunci și acolo, a căror nostalgie a căpătat și un nume: Ostalgie).
Calofiliei cinematografice i se adaugă limpezimea & precizia coloristică a cadrului vizual (lighting design: Cristi Niculescu, în rol de veritabil DoP al spectacolului de pe scenă), paleta cromatică a costumelor, pregnantă mai ales în memorabilele scene-tablou din pasajul final (acela când alb-negrul hainelor și paralelipidul ploii delimitează lumile - scenografia: Velica Panduru), cel din casa de la țară (costume: Carmen Secăreanu), și cadrul sonor, marcat de intimitatea creată de rostirea mediată de lavaliere și de fondul muzical instrumental cvasi-continuu, cu pronunțate note romantice, pigmentat cu redarea câtorva song-uri faimoase din aceeași stilistică (de la Vienna a lui Billy Joel din 1977, la o minunată versiune în engleză a acelui L'amour, c'est comme un jour / Tomorrow is my turn lansat de Aznavour în 1962).
Scenariul faimosului film Good bye, Lenin!, regizat de Wolfgang Becker (premieră la Berlinala din 2003) și interpretat de Katrin Sass (în rolul mamei) și de Daniel Brühl (a cărui impresionantă cariera a fost lansată de rolul fiului), a fost adaptat pentru scenă de unul dintre cei 3 scenariști, Bernd Lichtenberg, și tradus în limba română de dramaturga Elise Wilk. Complementar comentariului istorico-documentar în tușe personale descris mai sus, versiunea înscenată de regizorul (de teatru & cinema!) Eugen Jebeleanu e și o dublă, poate chiar triplă poveste de dragoste. Între fiu (Niko Becker) și mamă (Emilia Bebu), între mamă și tată (Cristian Popa), între frate (Niko) și soră (Cosmina Olariu, pe aceeași linie ascendentă confirmată de Secundar-ul Alexandrei Badea de la TNB).
Undeva, într-un al treilea plan, e vorba și de un spirit comunitar al blocului de locuințe din epoca de final de comunism, ilustrat prin acea samba dansată în grup (mama, fiica și iubitul ei (cumnatul Cațianis), fiul și iubita lui (Maruca Băiașu), prietena familiei (Mihaela Sîrbu), vecinul (Cristian Popa), prietenul fiului (Iosif Paștina)) într-un moment de explozie / eliberare, spirit pe care piesa și istoria îl declară pierdut odată cu trecerea la noua realitate politică și economică a capitalistei economii de piață. În ce măsură acea Ostalgie nu cumva bagă sub preș suspiciunea reciprocă dintre vecini, lipsurile de toate felurile și starea generală de ne-bine a acelor vremuri e greu de aproximat doar pe baza scenariului lui Goodbye, Lenin!.
Și pentru că am evocat din nou scenariul, se cuvine să vorbim despre acele momente când replicile sună fals în ceea ce ar trebui să reprezinte o curgere firească a acțiunii și întâmplările. Nu o dată actorii sunt siliți să rostească vorbe mari în scene scurte (e o bună întrebare dacă ritmul grăbit rimează cu un spectacol de atmosferă) ce amintesc, mai degrabă, epoca în care filmele românești, de pildă, sunau rău, artificial, nefiresc. Cât privește umorul, omniprezent în filmul german de acum 22 de ani, el aproape că lipsește în montarea de la Metropolis.
În tot ce are mai bun, acest Goodbye, Lenin! ne aduce aproape o seamă de vremuri și ne predă, prin bijuteria dublei minciuni (cea enunțată de la bun început și cea dezvăluită aproape de final) care se înșurubează asemenea unei benzi a lui Möbius, o mică lecție despre iluzii și tentația oamenilor de a-și muta / trăi viețile în castele de nisip. Deși atât de tentant, adeseori, a merge înapoi e pur și simplu imposibil. Deopotrivă în istorie și în viață.
(foto: Andrei Gîndac)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 22 mai 2025 @ Sala Mare a Teatrului Metropolis din București)