Împărțim aceleași nevoi, dar nu și aceleași năzuințe - Monólogo Colectivo / Collective Monologue la ESTE FILM Festival, 2025

Întrebat ce desemnează sintagma din titlu, chatGPT, noul nostru prieten al tuturor și hoț de informații răspunde prompt: "Monologul colectiv este un tip de vorbire observat la copiii mici, descris de psihologul elvețian Jean Piaget, în care mai mulți copii vorbesc în același timp, în același spațiu, dar fiecare își urmează propriul fir al gândirii, fără a comunica cu adevărat unii cu alții."

Subsumat cumva unei gândiri New Age de proveniență hindusă, prezentul documentar dă o expresie cinematografică preocupărilor care provoacă o discuție despre dominația antropocentrismului și speciismului, punându-și întrebări care conduc spre considerarea animalelor ca scop în sine și nu doar ca mijloc pentru satisfacerea nevoilor omului - în cazul aceasta, care are în centru o grădină zoologică, a nevoilor sale educaționale.

Iar această provocare îmi aduce în minte una dintre memele (înțeleasă ca idee-sursă, mai puțin ca glumă de pe net) culturii post-moderne care circulă pe internet, prin care cu ajutorul inteligenței artificiale se imaginează un univers în care relația oameni-animale se inversează: în cuști sunt prinși și exploatați homo sapiens, care fie produc carne sau lapte în condiții industriale, fie sunt expuși într-un zoo în fața puilor altor specii.


Monólogo Colectivo / Collective Monologue își pune asemenea întrebări dintr-o perspectivă cu pretenții cinematografice. Ca documentar care își propune să exploreze relația dintre om și animalele de la grădina zoologică din Buenos Aires. Meritul filmărilor este că nu ne prezintă latura frumoasă, drăgălașă a necuvântătoarelor, ci tocmai dificultățile comunicării cu animalele. Nu se sfiește chiar să spună lucrurilor pe nume, anume că multe asemenea greutăți provin tocmai din prăpastia de inteligență (dar, atenție, nu și de simțire!) dintre om și animal.

Chiar dacă nu spune explicit, poziția îngrijitorilor de la zoo este apropiată de viziunea biblică în care omul este "stăpânitor" al pământului, cu vocația de a fi un gospodar responsabil și empatic, care nu abuzează de autoritatea sa, ci își folosește capacitățile superioare pentru a ridica întreaga ființă, pe a sa proprie și pe cea naturală, către împliniri superioare. Nu doar în sensul onorabil al prezervării biodiversității ca dar al lui Dumnezeu, ci în sensul unei griji excesive și masochiste față de animale, în speță față de cele care depind direct de om.

Documentarul prezintă sesiunile de training în care tinerii novici în ale grădinăritului zoologic sunt învățați despre nevoile animalelor, despre modalități prin care noi, ca ființe cugetătoare și responsabile, putem să avem mai bine grijă de ele. Așa că ne sunt prezentați oameni, chiar cu funcție de conducere, care nu se sfiesc să facă munci de îngrijire considerate ignobile (spălat, curățat, etc.), parcă pentru a ilustra modelul de leadership prin slujire.

Însă, cu toate că transmite empatia față de nevoile animalelor, documentarul nu merge prea adânc nici în această direcție. Nu aflăm prea multe despre subiecte cum ar fi locul de unde au fost aduse, care sunt necesitățile de temperatură, umiditate sau sociale ale acestora. Mai mult, nu știm nimic despre impactul lor educativ, cât de mult au învățat copiii sau adulții despre îngrijirea și respectul față de natură sau despre necesitatea conservării biodiversității, de exemplu.

De altfel, camera adastă adesea asupra contactului fizic cu animalele. Îngrijitoarea ține de mână primatele, mângâie maimuțele. La rândul lor, elefanților le sunt îngrijite copitele, iar furnicarii sunt plimbați cu grijă. Bănuiesc că realizatorii se așteaptă să fie lăudați pentru răbdarea cu care s-au aplecat asupra animalelor. Admit că omul de azi are nevoie să se aplece cu mai multă grijă asupra necuvântătoarelor, doar că și asta face parte dintr-o concepție unitară asupra a ceea ce este omul și asupra împlinirii acestuia, nu doar o rutină muncitorească în care munca fizică și contactul direct înlocuiesc o viziune asupra naturii, în speță, asupra naturii aflate în captivitate, în condiții de artificialitate.

Un fragment interesant ne arată un ghid al grădinii zoologice care descrie stilurile arhitectonice ale grădinii zoologice din Buenos Aires, cum au pornit de la o concepție victorian-imperialistă, care construia pavilioane ce imitau arhitectura din țările de origine ale animalelor (de exemplu, un templu hindus pentru elefanți), la perioada următoare, în care un director de origine italiană a hotărât că toate trebuie să imite arhitectura Romei antice, construind un "templu al Vestei" pentru reptile, de exemplu.

Din păcate, Monólogo Colectivo / Collective Monologue își pierde adesea azimutul. Nu știm exact despre ce este vorba: istoria concepțiilor despre cum ar trebui să arate o grădină zoologică, soarta femeilor angajate văzută în istorie sau care sunt provocările pentru întreținerea unor animale în funcție de cât de solide sau nu sunt fecalele acestora.

Astfel că sentimentul general este un narcisism ușor melancolic, blocat într-o rutină de zi cu zi care nu este determinată de un scop general, de o motivație puternică și constantă sau de o politică publică și educativă cu obiective explicite.