"Îmi place teatrul, spunea Marin Sorescu, în primul rând pentru că este o meserie... IMPOSIBILĂ, având de-a face cu inspirația, care încă nu se știe ce este."
Asemeni unui Iona aflat în burta destinului, în plin proces de mistuiri interogative, îți pui în gând o fericire, o speranță..., dar peste câteva clipe observi mirat că ți s-a terminat apa. Că ai rămas stingher într-un ungher insuficient luminat. Că ceri socoteală Celui ce le-a făcut singur pe toate pentru că n-a mai lăsat nimic de făcut și pentru tine, cel de pe fundul lucrurilor făcute. Mai tânăr la început, mai bătrân la urmă - cum trece vremea!, nu îți mai rămâne decât, biet Paracliser alunecând în sus, să aprinzi lumânări în catedrala singurătății. Ca să mai luminezi puțin apele tulburi. Și să poți naște și tu, ca și cum ai fi ultima femeie însărcinată din lume, puțină speranță. În plin Potop providențial, nu-ți rămâne decât să-ți aduni, însetat de tine, apele toate în Matcă. Pentru că fiecare dintre noi este în final un depozitar al întregii umanități.
Ocupat fiind cu atâtea mirări și întrebări, constați ușor, ușor că te-a și luat teatrul pe dinainte.
"Când am început să scriu teatru, eram un naiv - și din cauza asta mi-au ieșit unele lucrări mai rotunde, mărturisea Marin Sorescu în Extemporal despre mine. E o doză mare de neliniște în teatrul pe care îl scriu, de anxietate chiar, un vuiet de întrebări puse și nerezolvate. (...) Țin mult la tripticul Iona, Paracliserul, Matca pentru că acolo m-am căutat cu mai multă îndărătnicie. Citite fără dialog, aceste piese pot deveni o carte de filosofie, pe care chiar intenționam s-o scriu, în acel timp, ca tratat - și m-a luat teatrul pe dinainte. Teatrul și poezia."
"Marin Sorescu a trăit 60 de ani, cât două bătăi din aripile unui fluture, dar în tot acest timp (1936-1996) a fost un om de interior, numai suflet", se spune în caietul-program al Trilogiei soresciene, montată pentru prima dată integral în 2025 la Teatrul Dramaturgilor Români din București.
Înființat recent, în 2017, Teatrul de pe Calea Griviței 64-66, aflat în aceeași clădire cu Muzeul Național al Literaturii Române, aniversează în 2025 8 ani de existență, primii 8 din ∞, spun ei. Nenumărați și cu proiecte minunate, îi urăm și noi!
Pentru a-și onora prestigiul căpătat în acest scurt timp de existență, TDR a oferit publicului la începutul lunii mai 2025, în premieră absolută, toate cele trei piese ale trilogiei menționate (reunite sub titlul Setea muntelui de sare). Cum altfel ar fi putut sărbători mai potrivit decât cu Marin Sorescu:
"Există fluturi care nu trăiesc decât o zi. Se nasc dimineața la ora 5, când pleacă lumea la slujbă, mai devreme, și mor seara, pe la 11:30, când se iese de la spectacole. Dacă au noroc de o zi ploioasă, imaginea despre lume este cam aburită. Dacă e soare - cred c-au trăit în rai, în raiul pe pământ." (Marin Sorescu) "Nici că am fi putut să aniversăm 8 ani de existență mai frumos de atât!", se precizează cu bucurie în comunicatul de presă aniversar.
Și se confirmă: în tânărul Teatru al Dramaturgilor Români e rai.
Spre exemplu, Iona se joacă din septembrie 2019. Sub coordonarea scenică a lui Victor Ioan Frunză, Lari Giorgescu este un Iona autentic, contagios chiar, pe care îl pescuiești cu sufletul în timpul spectacolului și îl ții captiv în minte mult timp după. Lari Giorgescu întrupează însăși singurătatea ce reverberează în ecou prin tonalitățile vocale ale lui Adrian Nour (Pescarul I), acompaniate de improvizațiile acustice ale percuționistului Lucian Maxim (Pescarul II).
Din ianuarie 2022, i s-a alăturat Paracliserul, în regia lui Marcel Țop. Claudiu Bleonț este tulburător în acest al doilea spectacol din Trilogie pentru că se pricepe ca nimeni altul să scapere amnarul gândurilor, să lumineze zonele întunecate ale sufletului, să se joace cu umbrele întrebărilor și cu trupul neliniștilor existențiale.
În 2025, la aniversare, TDR a întregit Trilogia soresciană prin Matca, o montare puternică și răscolitoare semnată de Alexander Hausvater. "O poveste de azi, o poveste despre supraviețuire, o poveste care duce la înțelegerea relației dintre om și om, om și viață, bărbat și femeie. Spectacolul ne introduce într-o lume unde timpul se zbate să supraviețuiască realității", afirmă regizorul.
De la personajul unic, Iona, care își pierde până și ecoul, îndeplinind toate condițiile pentru ca solitudinea să-l înghită, nietzschean, ca o balenă, către un Paracliser la fel de singur, refugiat în cotloanele propriei catedrale, Sorescu ajunge în Matca la personajul-treime, asemeni unui fluture ale cărui aripi fragile, pruncul și moșneagul, sunt atât de lipite de corpul-liant, femeia.
Irina, în rolul căreia Ofelia Popii este cea mai potrivită alegere, pentru că pe scenă pur și simplu mănâncă lumină, reiterează, ca o Madona cu pruncul, ideea că în burta mamei ești nemuritor. Apoi te naști și începe moartea. Ce tristețe!
În montarea lui Alexander Hausvater, Irina este inițial femeia-învățător care ne moșește marile întrebări existențiale, pentru ca mai apoi să devină fiica-mamă, captivă în acest Potop de interogații. Protagonista ne dezvăluie în monologul inițial toate stările pe care le traversează maternitatea: legătura cu propria mamă, raiul primordial (toți venim din rai... pe jos... de-a bușilea...), solidaritatea cu lucrurile gravide, tragismul fiecărei nașteri care, în esență, este o alungare din rai. Urmează zbaterile Irinei, puse în valoare de excepționala capacitate interpretativă a Ofeliei Popii, care adaugă consistență personajul cu fiecare gest, cu fiecare modulație a vocii, întrupând, în plin potop, SARCINA de a rămâne, orice ar fi, veriga care nu întrerupe lanțul. Îi este dat să se împartă între pruncul pe cale să se nască și tatăl pe cale să moară. Între cerul care își rupe apele și pământul care încearcă să le înghită. Irina este fiica-mamă, punctul de congruență dintre naștere și moarte, dintre fericiri și tristeți. Este matca primordială, care leagă cele două maluri ale umanității: de o parte venirea, de partea cealaltă plecarea. Căci între locșorul izvorârii și gura de vărsare în marile ape universale se acumulează chiar ființarea.
Deci cam cât loc ne-ar trebui ca să încăpem cu tot ce vom fi? Mai întâi o burtă, iar la final o cutie de lemn. O viață plus moartea ei. Și între ele un Potop. Pentru ca abia acolo să ne simțim în largul nostru, ca în lichidul intrauterin. În acest sens, Liviu Alecu realizează pentru Matca un decor ingenios, figurând antinomic plutirea între speranță și deznădejde, naștere și moarte. Nu pământul plin de puhoaie, ci acoperișul casei Irinei și câteva ramuri care încă suie pe verticală par punctele de stabilitate din scenă. În prim-plan, spațiul casei cu cele două cămări firești ale existenței, patul nașterii și patul morții, figurează alături de replicile-pereche similitudinea burtă-coșciug.
"Irina: Stai cuminte, unde te bagi? Ce te tot foiești? Că parcă te răsucești în burta mea...
Moșul: Te pomenești că nici nu m-am născut... Atunci aș mai avea o șansă... (Râde greu)"
Nici Moșul nu este un personaj ușor de interpretat în piesă. Hâtru și tragic în același timp, împăcat cu sfârșitul, dar încă plin de foarte multe întrebări, trăgând să moară, dar și de timp, măcar cât să-și vadă urmașul, Moșul din Matca este în definitiv o ipostază a Paracliserului din Trilogie, așa încât alegerea lui Claudiu Bleonț și pentru acest rol devine pe deplin justificată.
"Irina: Cum e când mori?
Moșul: Nicicum. Te termini ca o lumânare..."
Nu e ușor să joci simultan în același personaj acceptarea și revolta, înțepenirea și mobilitatea, iureșul ieșit din matcă al vieții și nepăsarea potopului, dar Claudiu Bleonț adaugă acestor dificultăți ușurința și naturalețea de a-și trăi personajul în stilul său inconfundabil, atipic: "Cum joci pregătirea de decolare spre alte lumi? Provocarea cea mai mare este expresia justă, descrisă de Marin Sorescu, a omului care se împacă cu moartea."
Întrețesute prin replici împerecheate, izomorfismul metaforelor soresciene trimite la simultaneitatea naștere-moarte, probabil ideea cea mai cutremurătoare a acestei piese. Ce poate fi nașterea, decât un început de moarte. O izgonire din rai. Acea rupere a apelor primordiale în care pluteai fericit. Dezlănțuirea Potopului. Dar moartea ce altceva poate fi decât sfârșitul nașterii. Coborârea în luntrea de lemn, cărată cu apa aceluiași Potop înapoi, în raiul primordial. Viața și moartea sunt o succesiune de ieșiri din burți diferite, iar țipetele suprapuse creează puncte de congruență între cele două chinuri. Irina pe scândura facerii, Moșul între scândurile morții și între ei, durerile lor suprapuse într-un urlet de trecere prin același pântec al sorții.
"Moșul: Doamne... Doamne...
Irina: Doamne... Doamne...
Moșul: Mor de frică... Parcă m-aș mai naște o dată...
Irina: Mor! Mooor!
Moșul: Cad... Caad!"
În montarea lui Alexander Hausvater, Potopul capătă consistența unui personaj în sine, prin senzația de persistență, de copleșire, indusă de efectele vizuale și auditive realizate de echipa tehnică: Constantin Simion - video design, Mihai Elian Culiță - lighting design, Valeriu Borcoș - muzică originală. Diluviul se simte pregnant și în sală, pare că apa se scurge pe spatele spectatorilor, starea e de totală participare la același dezastru din care nimeni nu scapă. Astfel, publicul resimte cu intensitate starea de a fi luat pe sus de ape și nevoia de a mai salva ceva.
"Suspectăm că Potopul a învățat de mic, pe când se răzgâia a ploaie, că sufletul se răvășește primul. Abia pe urmă se scot din rădăcini copacii și, de-o mai fi vreme, mai la final, se năruiesc și casele." (Marin Sorescu)
În contrast cu nuanța sumbră a năruirii apocaliptice a umanității, spectacolul rămâne în lumina aceleiași speranțe reiterate și de celelalte două piese ale trilogiei. Oasele moșului încep parcă să înmugurească în sicriu, momâile bocitoare ale moșului (Ioana Calotă, Ioan Paraschiv și Andreea Tănase) sunt în același timp și ursitoarele pruncuțului, de care Irina rămâne permanent legată prin cordonul ombilical al datoriei. Și mai ales al iubirii. Aceeași iubire care îi ține uniți și pe cei doi logodnici refugiați pe acoperișul spart al celei din urmă case rămase pe lume. Ce contează că ea a murit de ceva timp, iar el e încă viu? Bărbatul își mai cară o vreme mireasa tăcută, vorbind în numele amândurora. "Niciodată n-o să putem rupe viața de moarte", spune Irina, legând cu un nod strâns diSPERAREA de SPERANȚĂ. Se creează aici o uriașă tensiune dramatică pe care Ioan Paraschiv o eliberează trup și voce, odată cu eforturile de a nu își abandona logodnica, în timp ce Ioanei Calotă nu-i rămâne decât trupul inert ca modalitate exhaustivă de expresie. Amândoi sunt remarcabili în această ipostază, creând momentul de apogeu de dinaintea finalul: sarcina de a salva umanitatea.
Irina, devenind acum doar SPERANȚĂ, suie pe cea mai înaltă margine a sicriului, își ridică pruncul deasupra acoperișului, deasupra apelor dezlănțuite, deasupra morții, găsind singura cale posibilă de a potoli Potopul: "Respiră... Hai, respiră, mă. Respiră..."
Fiindcă, în ultimă instanță, singura condiție pentru căutarea de sine ca sens al întregii umanități este ca cineva să continue mereu să respire.
(foto: Augustina Iohan)