M-am întâlnit cu spectacolul Un giorno di fuoco / O zi de foc inspirat din proza lui Beppe Fenoglio în cadrul Festivalului Internațional Zilele Teatrului Matei Vișniec de la Suceava, 2025, la câteva zile după ce un caz de violență extremă a zguduit întreaga societate. Teatrul urma linia vieții, iar viața părea o piesă de teatru.
Un giorno di fuoco este un volum postum al scriitorului italian Beppe Fenoglio, publicat în 1963, la scurt timp după moartea sa. Beppe Fenoglio a fost un scriitor italian profund legat de realitățile dure ale secolului XX, în special de perioada Rezistenței italiene împotriva fascismului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cel mai faimos roman al său, Il partigiano Johnny, publicat după moartea sa în 1968, este considerat una dintre cele mai puternice mărturii ale Rezistenței. Colecția Un giorno di fuoco / O zi de foc reunește texte realiste, deseori inspirate din viața rurală și din memoria colectivă a Piemontului, cuprinzând șase povestiri scrise între 1954 și 1962 și inserate în ordinea stabilită de autor: O zi de foc, Copilul mireasă, Dar iubirea mea este Paco, Superino, Ploaia și mireasa, Povestea ucenicului vameș. Toate sunt povestiri autobiografice născute din amintirile din copilărie ale lui Fenoglio și din povești trăite sau spuse de rudele sale, de aceea la început le intitulase Racconti del padrendado. Povestirea care dă titlul volumului, Un giorno di fuoco, se bazează pe un eveniment real petrecut în 1933 în satul Gorzegno, fiind cronica acestuia la care Fenoglio însuși a fost martor indirect în copilărie, în timpul unei șederi de vară în iubita sa Langhe. Gallesio este un bărbat singuratic și disperat, copleșit de datorii către fratele său. În încercarea de a-și rezolva problemele financiare, caută să se căsătorească cu o femeie bogată, dar planul eșuează din cauza opoziției preotului local. Simțindu-se trădat și fără ieșire, Gallesio recurge la violență, ucigându-și fratele, nepotul, preotul și un carabinier, înainte de a fi ucis de forțele de ordine. Fenoglio transformă această tragedie într-o narațiune cu accente epice, evidențiind drama colectivă a unei comunități afectate de sărăcie și ignoranță.
Spectacolul a avut premiera la 18 octombrie 2022 în Teatro Sociale "G. Busca", Alba, în regia lui Gabriele Vacis, unul dintre cei mai respectați regizori italieni contemporani, cunoscut pentru stilul său regizoral esențializat, concentrat pe cuvânt, pe actor și pe relația intimă dintre scenă și public. A fost cofondator al Teatrului Settimo, un laborator teatral de mare influență în Italia. În 1996 a câștigat Premiul pentru Regie din partea Asociației Criticilor de Teatru Italieni, în 2011 Premiul Dioniso pentru Inovație în Cultura Clasică. Spectacolul vizionat se înscrie în sfera esteticii sale de a pune accent pe povestirea vie, orală, autentică, un "teatru al relatării" în care actorul devine purtător de memorie colectivă și instrument de reflecție civică. One man show-ul este susținut de Beppe Rosso, actor, regizor și dramaturg italian cu o carieră consolidată în teatrul documentar și social, fondatorul companiei A.M.A. Factory ETS, un spațiu de creație interdisciplinară dedicat teatrului contemporan și noilor forme de exprimare scenică. Rosso s-a remarcat în multiple producții teatrale care combină dimensiunea socială cu explorarea artistică, deseori implicându-se în proiecte care reflectă teme precum justiția, memoria, marginalizarea sau transformările economice și sociale ale societății italiene. Colaborarea sa cu regizorul Gabriele Vacis este de lungă durată.
Spectacolul este unul puternic vizual, aproape cinematografic. Un actor te privește în ochi și te face să înțelegi și să "vezi" ceea ce înțelegi. Rosso realizează un recital actoricesc de mare intensitate, interpretând cu o forță cinematografică textul. Suntem într-un film de Sergio Leone în care un bărbat ia o pușcă și trage, ucigând jumătate din familia sa și baricadându-se în casă într-o luptă pe viață și pe viață cu poliția? Suntem într-o peliculă neorealistă în alb-negru în care trec prin fața noastră chipuri abrutizate de sărăcie, motociclete ce lasă în urmă valuri de praf, copii curioși în picioarele goale? Nu, suntem în fața unei scene de teatru copleșită de puterea unui singur actor de a crea o lume desprinsă din cartea de istorie.
Pe scena dominată de pietre suspendate de tavan ce par niște posibile metronoame care susțin ritmul narațiunii (Scenografia: Lucio Diana), lumina scapără asemenea fulgerelor într-o furtună de vară (Light designer: Adriano Antonucci), iar tunetele, împușcăturile sunt în contrapunct cu sonorități de tarantellă (Sound designer: Massimiliano Bressan). Lumina și sunetul devin martori și complici ai memoriei, dar și fărâme de istorie ce se naște sub ochii noștri. Beppe Rosso povestește făcând spectatorul să experimenteze tot ceea ce se întâmplă, fără a-l duce vreodată la locul evenimentelor. Dând contur unei perspective mai degrabă filmice decât teatrale, relatarea dramatică se materializează pe scenă, amestecată cu tonuri epice și realism crud, cu personaje care sunt simboluri nu doar ale unei populații din acele colțuri îndepărtate ale Langhei, ci și ale unui mod de a vedea lumea și de a înțelege viața. Printre pietrele ce se leagănă ușor, cuvintele clădesc o lume aspră, în care tandrețea, empatia, mila și compasiunea nu sălășluiesc. Doar delicatețea unor figuri feminine luminează portretul unei lumi de un realism grosolan, dar autentic. Interpretarea te trimite cu gândul la textele grecești antice, unde nu se întâmpla nimic pe scenă, acțiunile desfășurându-se în afară. Trecând fluid din limba italiană cultă la dialect, cu un stil sobru, aproape documentar, dar poetic prin forța privirii și claritatea rostirii, Beppe Rosso te face parte din comunitatea care participă la dramele ce se întâmplă pe celălalt deal. Simplitatea austeră a punerii în scenă și în fidelitatea față de textul literar pun în sarcina unicului interpret obligația de a interpreta într-un mod "epic" prin cuvintele și mărturiile unor personaje care de departe, asemenea unor spectatori care urmăresc un spectacol, relatează mai întâi evenimentele sângeroase, apoi negocierile epuizante, în final epilogul tragic.
Beppe Rosso nu pică în capcana raisonneurului, optând pentru postura "rezonatorului", fără a reduce amploarea semnificației celor relatate. Vocea naratorului intră în acțiune, cu accente ludice, cu asperități regionale. Se simt brutalitatea simplă, durerea, frica, într-un discurs coerent și autosupravegheat. Fiecare gest, fiecare cuvânt este ținut sub control, fără a dilua senzația de spontaneitate a narării. Jocul actorului reușește să transforme literatura într-un act teatral viu, invitând spectatorul să mediteze asupra alegerilor personale în fața violenței și asupra identității într-o lume în derivă.
Spectacolul oferă o perspectivă profundă asupra condiției umane într-un context rural italian, evidențiind cum circumstanțele sociale și personale pot conduce la tragedii, și cum aceste povești devin parte integrantă a memoriei și identității colective. Povestea se termină abrupt, cu un verdict nemilos: "În zece minute vom lua cina. Spală-te pe mâini. Eu fug la biserică să mă rog pentru sufletele victimelor lui Gallesio și pentru sufletul lui. Și Îl voi ruga pe Domnul să ne ierte totul și să ne lumineze, pentru că tot răul care se întâmplă în Langhe este cauzat de puternica ignoranță pe care o avem." O mai avem? Am îmblânzit-o, oare, prin flacăra credinței sau forța educației? "Astăzi m-am plimbat prin Alba și este cu adevărat o altă lume. Nu mai este lumea învinșilor, este o cu totul altă poveste. Și cred că faptul că este o altă poveste depinde și de oamenii-conștiință care au trăit aici. Iar Beppe Fenoglio este cu siguranță unul dintre cei mai importanți", sunt cuvintele regizorului la premieră. Realism? Optimism?
Plecată din teatru, deschid televizorul. Pe scenă se termină povestea, doar pe scenă. Un alt Gallesio a ucis chiar la Torino. Un alt Gallesio va ucide într-o altă parte de lume. Domnul nu ne iartă pe deplin și nu ne luminează pe toți. Răul continuă să se săvârșească sub ochii noștri încețoșați. Încă suntem bolnavi. De aroganță, de cruzime, de ignoranță.
(foto: Amedeia Vitega)
Un giorno di fuoco / O zi de foc[i]
de Beppe Fenoglio
Regia: Gabriele Vacis
Scenografia: Lucio Diana / Sound designer: Massimiliano Bressan / Light designer: Adriano Antonucci
Distribuția: Beppe Rosso
A.M.A. Factory ETS, Italia
Loc de desfășurare: Universitatea "Ștefan cel Mare", Suceava - Sala Auditorium "Joseph Schmidt"
Dată: 4 iunie 2025.
[i] Un bărbat își ucide jumătate din familie și pe preotul paroh, apoi se baricadează în casă pentru o ultimă confruntare brutală cu poliția. Povestea nu este ficțiune. A apărut la sfârșitul secolului trecut, dar pare că ar putea fi preluată direct din titlurile de știri de astăzi. O dramă colectivă. O tragedie care a afectat întreaga comunitate.
Povestea se desfășoară pe parcursul unei singure zile, de la răsărit până la apus, între două coline. Pe o colină, criminalul, înconjurat de poliție; pe cealaltă, satul, cu oamenii săi care privesc, se întreabă și încearcă să înțeleagă ce se întâmplă.
Un singur actor dă viață tuturor personajelor, trecând cu îndemânare prin emoțiile, contradicțiile și gândurile lor. Spectacolul are o structură narativă originală, în care totul este compus din vocile și sunetele locuitorilor, care ne ghidează prin tragedie cu cruzime, dar și cu o ironie dureroasă. Decorul este unul evocator, prezentând pietre ce coboară încet precum niște metronoame ce marchează trecerea timpului: o dramă, simboluri ale fricii, un limbaj dur și o lume condusă de cuvinte grele și acțiuni brutale inumane.
Regia și interpretarea abordează textul lui Fenoglio ca pe o vastă partitură muzicală, explorând profunzimea sunetelor și a cuvintelor sale și extinzând peisajul sonor al acestei povești puternice și tulburătoare. (din prezentarea spectacolului)
Povestea se desfășoară pe parcursul unei singure zile, de la răsărit până la apus, între două coline. Pe o colină, criminalul, înconjurat de poliție; pe cealaltă, satul, cu oamenii săi care privesc, se întreabă și încearcă să înțeleagă ce se întâmplă.
Un singur actor dă viață tuturor personajelor, trecând cu îndemânare prin emoțiile, contradicțiile și gândurile lor. Spectacolul are o structură narativă originală, în care totul este compus din vocile și sunetele locuitorilor, care ne ghidează prin tragedie cu cruzime, dar și cu o ironie dureroasă. Decorul este unul evocator, prezentând pietre ce coboară încet precum niște metronoame ce marchează trecerea timpului: o dramă, simboluri ale fricii, un limbaj dur și o lume condusă de cuvinte grele și acțiuni brutale inumane.
Regia și interpretarea abordează textul lui Fenoglio ca pe o vastă partitură muzicală, explorând profunzimea sunetelor și a cuvintelor sale și extinzând peisajul sonor al acestei povești puternice și tulburătoare. (din prezentarea spectacolului)