Lumea privită prin prisma unui nebun - Regele desculț

Pe 31 mai 2025 a fost a cincea reprezentație a spectacolului Regele desculț^[i] (premiera 9 februarie 2025), producție Teatrul În Culise. Teatrul funcționează de 14 ani în zona liniștită de lângă Piața Spaniei și a câștigat proba existenței cu o înaltă ștachetă de calitate: are sala plină permanent la spectacole (75 locuri, preț bilet: 70/80 lei). Directorul Raymond Nicolau vine din lumea muzicii, dar e bun manager, care se bazează pe un concept mixt de sponsorizări, donații, încasări din spectacole atractive cu actori și regizori talentați, în mare parte tineri. Motto de început: Suntem furnizori de distracție și bucurie. O echipă de visători neîmblânziți de sistem, care-și doresc să-ți arate că teatrul poate fi viu și adevărat și că rămâne acel tip de entertainment care merită timpul tău. Pariul cu condițiile vitrege, de care se plâng mulți, a fost câștigat cu brio. Ingeniozitatea bate defetismul & inerția: tehnicul (sonorizare, lumini asigurate ades de regizori) lucrează pe ecranul de la bar (a rămas astfel mai mult loc pt. public), spectatorii degustă cocktail-uri rafinate, ceaiuri selecte și cafea bună înainte și după spectacol urmărind secvențe din alte spectacole pe același ecran. Spațiul atrage începând cu holul generos, stil neo-modernist, în tonuri pastel calde gri & galben, pigmentat cu afișe ale spectacolelor jucate. În stânga, o sală generoasă pentru recuzită, actori, întâlniri tematice cu copii și adulți. Cocheta sală de spectacol, la dreapta barului, surprinde plăcut tot cu eleganță neo-modernistă - la dreapta, scena generoasă (7 / 5m) față de alte spații independente, pereți șic roșu-amarant. În față, o fereastră-vitrină cu fotografii ale echipei permanente. Modest, managerul nu e acolo, dar prezența sa discretă, bonomă și plină de curtoazie se simte peste tot. Ineditul mix artistic - teatru, art-performance, stand-up comedy și muzică live -, echipa mereu cu zâmbetul pe buze te fac să te simți binevenit, ca în vizită la vechi cunoștințe. Repertoriul e incitant și actual: Privește înapoi cu mânie după John Osborne (generația tinerilor furioși englezi post-belic cu necruțătorul lor realism social), Colecționarul după John Fowles...

Regele desculț, adaptare a apreciatului dramaturg Constantin V. Popa, e o sinteză: Însemnările unui nebun, Mantaua și Nasul de N.V. Gogol. Gogol și Dostoievski (Toți ne tragem din Mantaua lui Gogol!) sunt fondatorii redutabilei literaturi moderne: realism psihologic agrementat de fantastic în care se originează multe nume mari ale secolului 20. Proiect deloc facil (nu o comedie cu succes garantat), Regele desculț s-a impus publicului prin textul inventiv cu mult umor negru, regia antrenantă cu ritm bine temperat / Vasile Toma și actorii turnați pe rol: Raluca Jugănaru / Cățel fiicei Directorului, Fiica Directorului, Magda Băcescu / Îngrijitoarea Mavra, Ștefan Apostol / Șeful lui Popriscin și Constantin Venerus Popa / Povestitor, Coleg Popriscin. Toți gravitează mai mult ori mai puțin în jurul personajului principal, Popriscin / Ion Grosu, acesta susținând dificilul rol-monolog în majoritatea celor 1h 25min ale spectacolului.


Realitatea cruntă prezentată prin umor negru suprarealist a creat nu doar un nou stil și literatura modernă, ci și alte personaje celebre: Oblomov de Goncearov, Gregor Samsa (de la samsara: reîncarnări în hinduism) din Metamorfoza lui Kafka... Nu e relevant ce și cât a luat dramaturgul din nuvele, ci textul final care ne oferă o imagine de ansamblu a societății ruse focusată pe și încarnată în personajul preferat gogolian: omul mărunt, baza oricărei societăți. Cu unele corecturi, ca orice operă peren-universală, e teleportabilă oriunde. Și la societatea română de azi, cu similitudini vizibile: pseudo-democrație autocrată împărțită în masa celor mulți care n-au nici o șansă la carieră, posturi după capacitate etc., acestea fiind rezervate unei așa-zise "elite" care nu permite nici o ingerință "spre sus"! Ce rămâne celor mulți, ca acestui Popriscin?! Să tacă și să îndure, să înnebunească ori să fugă în Occident. În Rusia de atunci, un sărac nu-și permitea ultima variantă, astfel că... iată personajul-model al masei din orașe.

Și în Mantaua, viața lui Bașmacikin e copierea corectă de acte. Ironizat și batjocorit de colegi, șefi. Kovaliov din Nasul încearcă și el să-și depășească propria condiție cu un "nas" pe măsură. Simbolurile exterioare ale bogăției, nu calitățile umane sunt definitorii în astfel de societăți. Dureros de actual în România - asta e menirea teatrului! Știm părerea a tot felul de dăștepți & specialiști la multe "canale" (potrivit cuvânt!) tv, dar nu a unuia în cauză. Ne surprinde lumea văzută din perspectiva unui cetățean care își pierde normalitatea din cauza coerciției nemiloase a societății în care trăiește și nu-i dă nici o șansă. Îndrăgostit de fiica directorului, Sophie, începe prin a se refugia în imaginație: crede că îi răspunde sentimentelor, își închipuie că poate vorbi cu cățelușa ei Meggy, care ține un fel de jurnal, intră în posesia lui sperând că... Însă sistemul implacabil, dezvoltat mai târziu de Kafka (Procesul) nu dă nici o șansă celor mulți.


În schimb, regizorul Vasile Toma a profitat de șansa textului dens, care oferă și personajelor secundare partituri puternice și publicului o memorabilă punere în scenă, plină de tensiune și sens. Ion Grosu (Teatrul Nottara) ne dă măsura marelui său talent prin studiul la filigran al unui rol extrem de dificil: fiecare clipă, privire, grimasă e studiată în detaliu, trecerea normalitate-nebunie e atât de rafinat gradată și intens trăită, încât spectatorii au impresia că e chiar Popriscin - implicarea sa atinge cote rar văzute: nu e de mirare că e lac de transpirație la jumătatea piesei. Îmi amintește de alt rol și interpret de magistrală forță: Richard Burton în The Night of the Iguana (regia: John Huston, după piesa omonimă de Tennessee Williams, 1964) unde Reverendul Shannon, suspendat din post pentru comportament ireverențios, luptă să nu înnebunească în lumea strâmbă în care trăiește. Popriscin e și un Don Quijote modern care luptă cu morile de vânt ale Rusiei țariste, nu întâmplător ajunge să se creadă Regele Spaniei!


Gogol și echipa de teatru reușesc să insufle publicului un sentiment de milă și înțelegere, conștient acum că vinovații acestei metamorfoze sunt cei care conduc așa o societate. Oscilația între suprarealism, absurd și realism dramatic e dezamorsată cu umor negru, de situație și jocul subtil ironic, uneori, al colegilor care îl susțin.

Raluca Jugănaru (Teatrul Nottara) impresionează în dublu rol: cățelușa simpatică Meggy - vorbăreață, atentă la tot ce e în jur (truc copiat după un secol la Hollywood!), ține un jurnal-scrisori prin care aflăm ce face serafica ei stăpână, Sophie. Actrița dovedește o profundă stăpânire a tuturor mijloacelor actoricești și încântă publicul transformând-o în adevărat personaj Walt-Disney.


Mavra / Magda Băcescu e singura apariție umană (cei simpli) prin devotamentul și grija față de Popriscin, așa nebun cum a ajuns, dovedind empatia omului cu bun-simț din popor. Rol neobișnuit pentru ea, dă dovada talentului care o ajută la subtile transformări actoricești de compoziție.


Ștefan Apostol preia un rol opus (cel mai dificil lucru de făcut) naturelului său blajin, cald: grotescul zbir nemilos Șef de Secție în uniforma sa nazist-nkvd-istă e simbol al unei absurdități amenințătoare, e autoritatea dezumanizantă care duce la alienarea societății și individului. A intrat atât de bine în pielea personajului, încât a făcut publicul să se gândească la bestiile naziste din lagăre.


Dramaturgul Constantin V. Popa / Povestitorul, Coleg Popriscin, impresionant în naturalețea sa, redă o atmosferă de docu-reality (în termeni moderni) pentru veridicitatea întâmplărilor.


Regizorul Vasile Toma creează, susținut de excelentul text, un șpagat între drama viscerală personală și fața oribila a societății combinând sincretic tragicul și grotescul, umorul negru cu speranța încă prezentă în disperarea situației. A condus cu precizie și delicatețe actorii să-și descopere laturi nebănuite în dezvoltarea profesională, a dat o creștere naturală acestei trame originale, reușind un climax veridic și impunător.

Costumele și scenografia Emei Șerban dau o dimensiune simbolică personajelor și societății alienate: odăița lui Popriscin sugerează o cușcă, Povestitorul are o lungă haină ca de călugăr (așa scria Balzac, în picioare, la un pupitru!), Mavra are uniforma modestă de femeie de servici, Cățelușa Meggy e plină de zorzoane, flu-flu roz și panglicuțe cum își răsfață cuconeturile, ridicol, patrupedele. Popriscin e îmbrăcat ca orice modest mujic rus: cămeșă și pantaloni largi de lână grosieră. Excelentă și mișcarea scenică / Violeta Captari: susține trama prin simbolica adiacentă și dă "adâncime" nu numai textului, ci și spațiului: uităm că e doar o mică scenă de teatru independent! Luminile / Vasile Toma amplifică dramatismul cu variații clar-obscur. Regretabil, ilustrația muzicală / Stelian Muscalu (Radio România) ratează misiunea cu Bach, Brahms: clasici ai unei muzici și epoci care cântă perfecțiunea Divină și omul ca întreg luminos prin credință și optimism, plus romanticul Ceaikovski total deplasat aici. La Gogol e omul fragmentat, în culmea disperării și dezumanizării (Ortega Y Gasset - Dezumanizarea) unde s-ar fi potrivit "dezordinea" dodecafonic-sincopată a unui Arnold Schönberg, Alban Berg sau Karlheinz Stockhausen care reflectă epoca modernă trunchiat-alienată și omul fractar. Sper că vor schimba...


La final, lungi aplauze entuziaste și mai multe chemări la rampă după ce spectatorii au urmărit, captivați cu sufletul la gură, trama atât de actuală.