În Mickey 17, Bong Joon Ho propune o distopie în care combină SF-ul cu ironia tragicomică a unei lumi unde moartea a devenit temporară. Asta atrage însă anumite crize de identitate.
Filmul urmărește povestea lui Mickey Barnes, un "angajat de unică folosință" trimis să colonizeze planeta Niflheim. De fiecare dată când moare, el e regenerat complet; amintirile sunt de asemenea transferate în noul său corp. Problema apare atunci când două versiuni ale lui Mickey apar în peisaj (Mickey 17, cel deja existent, și Mickey 18), punând în lumină conflictul dintre individualitate și funcția socială impusă.
Una dintre cele mai puternice secvențe este întâlnirea dintre cele două versiuni ale protagonistului, într-o seră abandonată, în care natura, creată artificial, se prăbușește în jurul lor. Dialogul lor este profund dezarmant: unul își acceptă soarta de "instrument", iar celălalt luptă pentru a avea un sens. Atmosfera tensionantă e construită prin lumini reci care se împletesc cu fumul dens ridicat din planta muribundă. Asta face ca tăcerea gândită de regizor să devină mult mai apăsătoare decât orice replici. Acesta mi s-a părut momentul în care filmul devine mai mult decât ce ne spun convențiile SF; este punctul când Bong Joon Ho ne propune să ne punem întrebări despre noi înșine, despre limitele pe care le avem cu toții. Iar montajul ajută acestei tăceri, într-o secvență unde se folosesc cadre fixe pentru a accentua îndepărtarea celor doi "Mickey". În plus, coloana sonoră - tensionată, dar și melancolică - construiește un personaj în sine, mai ales în secvențele solitare ale lui Mickey, în care tăcerea spațiului cosmic pare să-l înghită.
De asemenea, paletă vizuală aleasă - rece, metalică - reflectă mediul ostil al planetei, dar și alienarea personajelor. Ce atrage atenția aici este îmbinarea unei atmosfere clasice de film SF cu una contemporană. Astfel decorurile, construite minuțios, amintesc de o estetică industrială, cum putem vedea în seria Blade Runner sau în serialul Snowpiercer.
Toate aceste accente fac ca Bong Joon Ho să nu livreze doar un film SF, ci o parabolă despre repetabilitate, obediență și lipsa de control asupra propriei vieți. Regizorul își păstrează stilul ironic, dar aici este mai sobru, mai reținut. El pare să ne întrebe: dacă identitatea poate fi copiată, ce mai rămâne din om?
Filmul surprinde nu doar prin construcția lumii distopice, ci și prin modul în care pune întrebări despre liber-arbitru și sensul existenței. Scena întâlnirii dintre "cei doi Mickey" nu este doar memorabilă, ci și definitorie pentru întreaga temă a filmului. Poate că ritmul nu este mereu alert, dar tocmai asta oferă timpi de reflecție. Este un SF matur, care nu îți dă răspunsuri, ci te obligă să ți le cauți singur.