Orașul e, firește, același Cluj (de-i mai zice și Napoca, după poftele daco-romane ale lui Ceaușescu, dar și ale urmașului Funar). Urbe (cum le place ardelenilor să spună) aflată în plin boom economic și social. Dezvoltare intensivă pe toate planurile; adică locuri de muncă după pofta inimii și ale migrațiilor populaționale din toată țara (bașca ceva sri-lankezi, pakistanezi, indieni: care pe la golitul pubelelor bine garnisite din Pata Rât; care cu bicicleta între picioare și sacul de cărat mâncare la comanda boierilor care nu se mai obosesc să și-o cumpere singuri); "străzi curate, măturate" cu cinematograf(e) la mall-ul care devine problema principală / mărul discordiei / cuiul lui Pepelea în spectacol. Mă rog, boom imobiliar, autobuze electrice, metrou și catedrală în construcție.
Ei bine, această dezvoltare intensivă, este cea care generează și bunăstare (salarii mari), și prețuri pe măsura indicelului de consum și a raportului cerere-ofertă, și nemulțumirile aferente (dar deloc indiferente) ale eternului și dialecticului Gică-contra. Un Gică implicat, activ și combativ, responsabil... Aaa, și musai (ca de bună voie, vorba aceluiași ardelean get-beget) smart! Ca toate celelalte care ne zâmbesc, ospitalier și curat-europenește de pe Cetățuie sau Feleac până pe stadionul Municipal, Aeroportul Internațional și alte obiective edilitare.
Buuun... Dar uite că, și așa (sau mai ales așa), apar problemele: prețurile la chirii explodează, simbriașii sau turiștii se înghesuie prin mărginimea Florești sau Apahida, drumurile spre "țentăr" se aglomerează de prea multe și scumpe mașini... Mdeh, soțietate cu sau fără prințipuri, dar sigur de consum! Și, când rechinii imobiliari puși la stâlpul oengist al infamiei se întind (ba chiar dau buzna) peste spații verzi care nu sunt, dar ar putea fi... "În cele ce sunt / și-n cele ce mâine vor râde la soare" - apud poetul proletcultist George Lesnea - sare mintenaș Societatea Civilă și trage alarma, se ia de piept cu lăcomia și cu insinuata corupție administrativă, cu mentalitățile, insanitățile, prejudecățile potrivit cărora cine plătește mai bine are întotdeauna dreptate. Reglementări, normative, măsură sau chiar rușine? "Să lăsăm frazele, nene Cațavencule! Astea sunt bune pentru gură-cască..!". Or, scenarista Petro Ionescu și regizorul David Schwartz, dimpreună cu trupa cea vivace de la Reactor (Alexandra Caras, Zsolt Csepei, Cătălin Filip, Ana Maria Marin, Paul Sebastian Popa, Doru Taloș, Tavi Voina) nu sunt dispuși să fie "gură cască". Dimpotrivă! Demersul lor, de factură asumat agitatorică, despică firul în patru (chiar în patruzeci și patru - fix câte ar fi trebuit să fie și steagurile amicului nemuritor Pristanda): suie pe scenă, ba chiar pe masa devenită ring de box sau chiar eșafod; ia la întrebări, la puricat, la refec partea adversă: investitorii și Primăria. Cu aplomb, cu argumente și date, oficialitățile sunt târnuite reavăn, contestate, acuzate... de zici că nu-și mai revin. Ședințele de consiliu se combină (doar acolo pe scenă) chiar cu una de spiritism! Așa, pentru diversificare, cuprindere și - desigur - efect.
În gâlceava generată și generală care nu precupețește nici îndrăzneală, nici indignare civică, articolele de lege, cifrele și interogațiile la bani mărunți par a înghesui, extrem de incomod, pe beneficiarii economici și pe ocrotitorii lor. Un personaj central este Primarul: nu i se rostește numele în clar, dar stilul colocvial al exprimării și ochelarii trimit, fără prea multe menajamente la cel real. Din toată tevatura scenică, am înțeles că - pe lângă toate binefacerile trecute în palmaresul administrării - acestuia i se reproșează, totuși, o prea mare îngăduință în raport cu relele și belelele capitaliste. Mă rog, e greu de explicat (și de înțeles) cum poate administrația locală, cât o fi ea de politizată, să asigure măsuri și avantaje de tip (totuși) socialist.
Până la urmă, meritul spectacolului rămâne că nu a derapat prea departe pe tema respectivă, chiar dacă stridențele ideologice și unele accente marxistoide fac parte și din alte demersuri agitatoric-culturale ale domnului regizor Schwartz. Aici, în Orașul comoară, doar se sugerează nevoia / visul unei lumi noi, mai dreaptă și mai bună. Una în care "România să fie bine și tot românul să prospere".
Spectacolul are ritm și tensiune, pe alocuri umor de stand up comedy interpreții demonstrând un atașament sincer, integrativ, față de cauza pledată prin intermediul textului. Care nu este doar de-amorul artei, teatrul Reactor fiind obligat (grație dinamicii economice) să plătească la rândul său o chirie sensibil mărită în ultimul timp. Cum să nu te indignezi și să nu protestezi artistic? La naiba, cineva (oricine, în lipsă de ceva mai bun) trebuie să fie de vină, nu-i așa?! Că e Boc, că sunt săpăturile pentru metroul viitor, demolarea Carbochimului sau controversatul / zgomotosul / poluantul Untold...
Ceea ce a omis să spună textul (sau n-a mai încăput, în densitatea de indicii și argumente?) este că tăvălugul prețurilor a început să o ia la vale, încă de acum vreo 30 de ani - atunci când același Cluj funariot era vestit pentru rețeta iluzorie de îmbogățire rapidă prin faimosul joc piramidal Caritas, aducând zilnic, din țară, zeci de mii de deponenți creduli, rămași în cele din urmă cu buzele umflate. Dar, despre afacerea respectivă, poate altădată...
(foto: Mihai Păcurar)