În perioada 30 iunie - 8 iulie 2025, sediul UNATC din București a devenit pentru nouă zile epicentrul creativității tinerilor artiști din România. Gala Absolvenților a transformat campusul din strada Matei Voievod într-un adevărat festival multidisciplinar, o celebrare a noii generații de actori, regizori, coregrafi, scenografi, animatori, dramaturgi și cineaști. Anul acesta, 215 absolvenți ai promoției 2025 au fost implicați în peste 60 de evenimente oferite publicului larg, care a avut astfel ocazia de a se bucura de teatru, film, dans, fotografie, și în același timp de întâlniri cu viitorul artelor.
Unul dintre primele spectacole din cadrul Galei UNATC, pentru specializarea Arta regiei de teatru, masterat, Facultatea de Teatru, a fost Cinci tipuri de tăcere, un text dramatic puternic și emoționant al autoarei Shelagh Stephenson, publicat în 1997, care abordează teme precum obsesia controlului, dominarea, tirania, abuzarea fizică și emoțională, perpetuarea traumelor, neiubirea, dar mai ales modul paradoxal în care, în ultimă instanță, o familie poate fi unită prin abuz.
Cinci tipuri de tăcere recompune din frame-uri o poveste viscerală despre trauma care continuă să vorbească, chiar și atunci când pare a fi liniște. Regia, traducerea și adaptarea îi aparțin Mariei Nicolici, la fel și conceptul afișului. Tânăra regizoare transpune pe scenă sub aparențele firescului o lume complet distorsionată, în care traumele se rostogolesc precum bulgărele de zăpadă, de la o generație la alta.
Povestea interpretată este zguduitoare, fiind construită astfel încât să-și arunce publicul încă de la început chiar în miezul problemei, în punctul culminant. Preambulul este scurt, monologul lui Billy (interpretat de Vlad Nicolici) ține publicul de la primele replici în suspans, pentru că personajul este un bărbat alcoolic, condamnat la crize de epilepsie, care își trăiește viața lui de câine.
Billy: Eu într-o noapte am visat că sunt un câine... și uite c-am ajuns în fața casei mele... cele două mirosuri pe care le iubesc cel mai mult, primul este frica, iar celălalt este cel de sânge...
Apoi, în plină criză comițială, o împușcătură! Un țiuit ascuțit străpunge liniștea... În mod aparent inexplicabil și cumva în acordul tacit al mamei (Catinca Hanțiu este extrem de potrivită aici), fiica cea mare, Susan (în rolul căreia o vedem pe Anastasia Dade), secondată de sora ei, Janet (pe care o îmbracă autentic actrița Ana Radu), își împușcă tatăl în timp ce acesta se află așezat ca de obicei în fotoliul lui din mijlocul camerei.
Mama: Ce-ai făcut, Susan?
Susan: A trebuit să-l omorâm, mama.
Janet: Mi-e groază că n-a murit... Mișcă... îl văd cum se mișcă...
Ceea ce va urma de aici înainte, fiecare interogatoriu, mărturisirile succesive ale celor trei femei, dar și monologul tatălui (nu îndeajuns de mort pentru ele), reprezintă câte un fir dur, sfâșietor, de traume și frici care se răsucesc, formând împreună un laț constrictiv, carceral al legăturilor de familie. Cei doi părinți, Billy și Mary, sunt de fapt doi adulți crescuți din copii abuzați, pe care propriii părinți i-au deformat și i-au legat în chingi traumatice.
Familia presupune un spațiu comun în care conviețuiesc patru personaje, doi adulți și doi copii, fiecare cu trecutul și prezentul burdușite de traume. Iar legăturile lor de familie sunt de fapt sfori tăioase care țin laolaltă oameni condamnați să (se) suporte. Un singur gest mai poate schimba rutina: crima. Cu tot ceea ce declanșează ea, anume arestarea, interogatoriul, confruntarea cu adevărul, confesiunea, eventual acceptarea. Alegerea Rékăi Olah, scenograf la Teatrul de Stat din Timișoara, este de a împărți scena în trei spații marcate prin panouri rotative, adaptabile, așa încât să reprezinte la mijloc centrul sufrageriei din casa familiei (fotoliu, lampadar, televizor), la dreapta, camera de interogatoriu și consiliere (o masă cu scaune), respectiv în stânga, celula de arest (cu pat de fier, chiuvetă și veceu).
Spațiul este astfel gândit încât, chiar și după crimă, pe tot parcursul anchetei, al interogatoriului și al ședințelor de consiliere, să rămână în plan central, dominator și persistent, fotoliul terorii cu tatăl încă acolo, în mijlocul sufrageriei, la fel de prezent ca și până atunci, viu, amenințător în mintea celor trei femei. Pentru că morții nu pleacă nicăieri, vin noaptea și-ți dansează în cap; morții nu mor niciodată, spun ele.
Bărbatul din prezent, tatăl abuzator, are de spus povestea al cărei produs este. Iar povestea începe încă din copilărie, cu o mamă excesiv de dominatoare, ce-și detesta bărbatul pentru că era bețiv, îl lovea sub ochii fiului și își va crește băiatul sub forța brută a îndemnului Billy, nu mai fi moale!, fără să-i cunoască de fapt fricile și fragilitățile sufletești. Copilul va trăi în acest întuneric, închis în camera de la etaj de mama lui (Nu ai lumină, Billy, pentru că nu o meriți!), apoi închis în sine, captiv în propriile frici, alegându-se pentru tot restul vieții cu crize de epilepsie. Tot ce poate face mai târziu este să-și cosmetizeze propriile frici sub camuflajul obsesiv-compulsiv al ordinii patologice și al controlului absolut asupra propriei familii.
Vlad Nicolici vine în acest spectacol cu destulă experiență scenică, el fiind până în momentul de față distribuit în două spectacole, TOMA - Un tribut Toma Caragiu, respectiv Contele de Monte Cristo, ca angajat al Teatrului "Toma Caragiu" din Ploiești, la care se adaugă și rolul principal din spectacolul School of Rock de la "Opera Comică" din București.
Tânărul actor își construiește cu atenție acest rol, accesând fețele diferite ale aceluiași personaj: abuzatorul și abuzatul, copilul bântuit de fantomele trecutului, adultul epileptic și tatăl deja mort care încă domină cu prezența.
Piesa și spectacolul explorează astfel modul în care relația unui copil cu părintele său ajunge să influențeze comportamentul lui viitor, deformând percepțiile adultului despre relațiile de familie. Ideea de traumă profundă care amprentează grav caracterul și personalitatea viitorului adult, izolarea de lumea exterioară și refugiul într-o realitate-surogat, profund anormală, modul în care copiii abuzați își vor abuza la rândul lor, ca adulți, propriii copii sunt mesaje puternice pe care se pune accentul.
Dacă ai putea să trăiești 5 minute în mintea noastră ai înnebuni și-ai muri, spune Susan, fiica cea mare, pentru care familia ei a fost timp de 36 de ani singura realitate posibilă. O realitate în care Mary este o mamă abuzată, docilă și înfricoșată, în timp ce Billy este un tată care își abuzează emoțional soția, iar pe fiicele lui și sexual (aflăm acest detaliu pe parcursul interogatoriului) încă de la vârsta de 13 ani. Câți ani ai, Susan?, întreabă inspectorul de poliție. Treizeci și șase, răspunde fiica cea mare. Ai avut vreodată un iubit? Niciodată. Terifiantă realitate!
Cum spuneam, rolul lui Susan este asumat în spectacol de Anastasia Dade, absolventă de master în Arta actorului de film. Personajul ei îi cere să exprime fracturi emoționale, vulnerabilități și nesiguranțe, dar și forță, tărie de caracter, asumare. Ea este cea care, până la urmă, decide să-și împuște abuzatorul.
Sora mai mică, Janet, o secondează ca o umbră care multiplică totul: abuzurile tatălui, fricile mamei, decizia lui Susan, interogatoriul, ba chiar și gestul de a trage al doilea glonț în tatăl deja mort. Te-ai simțit eliberată?, o întreabă anchetatorul. Imaginile din cap tot acolo rămân, și dacă vi le dau vouă, tot n-o să dispară, confirmă Janet, interpretată în spectacol de talentata Ana Radu. Fiica actorilor Maria și Gabriel Radu a fost nominalizată în 2021 la categoria "Cea mai bună actriță în rol secundar" în cadrul Galei Premiilor Gopo, pentru rolul din filmul 5 minute. Experiența ei scenică este extrem de bogată pentru cei 25 de ani ai săi. După primul său rol din spectacolul Platonov (2023) de la Teatrul Bulandra, au urmat alte multe distribuții în spectacole de teatru la Nottara, Teatrul Mic, Stela Popescu, Teatrul Metropolis, Point, Teatrul Godot, dar și în producții cinematografice, dintre care menționez aici doar Clanul.
Cinci tipuri de tăcere este un text dramatic cu personaje complexe pentru care regizoarea Maria Nicolici își alege bine echipa de lucru. Uneori, spectacolele care se joacă la UNATC au mult mai multă energie și frumusețe decât spectacole mari. Pentru că sunt puse în scena de tineri care pun la bătaie tot ce au ei mai bun pentru a sparge barierele. Pentru a reuși. Pentru a atrage atenția că vor să ajungă mari. Vă recomand să mergeți să vedeți Cinci tipuri de tăcere. Nu doar pentru că regia e a Mariei. Ci pentru că e un strigăt de ajutor al unor tineri care trăiesc într-o societate surdă la violența domestică, afirmă Mona Nicolici, mama lui Vlad și a Mariei Nicolici.
În această piesă, toate cele patru personaje principale au (în cazul lui Susan și Janet) sau au avut (ca Billy și Mary) copilării traumatice, pentru care spectacolul creează voci și contexte potrivite fiecărui strigăt de ajutor. În cazul lui Mary, confesiunea posttraumatică dezvăluie episodul tulburător din copilărie, când își pierde mama și nimeni nu se pricepe să o ajute cumva să înțeleagă: Săraca de tine, sărăcuța de tine..., biata ta mamă, așa mi se spune... Mama nu se-ntoarce, au băgat-o-n pământ, așa zic ei... Dar cum să mănânce!? Cum să respire!? Cum să doarmă!? N-o să se simtă singură!?
Copilul rămâne astfel nu doar fără mamă, ci și o victimă sigură a unui tată abuzator. Pe fondul traumelor, nici în cazul lui Mary stima de sine nu are teren propice să se dezvolte, iar fetița abuzată va deveni în consecință femeia dominată. Căsătoria e un sacrificiu, e pe viață, spune justificativ Mary, personaj interpretat în acest spectacol de Catinca Hanțiu, licențiată a UNATC "I.L. Caragiale" București, Facultatea de Teatru, Artele spectacolului (actorie), promoția 2020-2023, respectiv absolventă (2025) de Master în Arta Actorului de Film. Rolul ei necesită experiență și complexitate interpretativă, fiindcă personajul este deopotrivă o mamă rămasă fără mamă, o fetiță abuzată de tată și o femeie dominată de soț.
Confesiunea alternează cu interogatoriul și anamneza, spațiul scenei este extrem de dinamic, cele trei planuri sunt luminate alternativ, figurând cumva conștientizările succesive, iluminările interioare ale personajelor, posibil și ale spectatorilor, cadrele se mută rapid de pe un plan pe altul, fiind marcate de noise-uri tulburătoare, iritante, persistente, grave, al căror rol este de a potența punctual dramatismul, delimitând în același timp secvențele traumatice. Fundalul sonor al spectacolului este gândit astfel încât să atragă atenția asupra tulburărilor interioare ale personajelor.
Așa încât, un alt artist deja afirmat care contribuie substanțial la alcătuirea spectacolului prin sound-design-ul creat este Matei Bumbuț, care la doar 17 ani se definea deja într-un interviu din revista DoR ca fotograf, actor și muzician: Dacă ar fi să aleagă ce îl definește cel mai bine dintre teatru, muzică și fotografie, Matei ar alege din nou muzica, la fel ca atunci când avea 12 ani. De asemenea, Matei Bumbuț este câștigătorul premiului "Superscrierea Cititorilor", ediția 11, în 2022, pentru Cea mai mare chestie și apoi nimic, un material foto despre adolescenți publicat în Gen, revistă / Decât o Revistă (DoR).
Nu în ultimul rând, lighting-design-ul spectacolului îi aparține lui Vlad Lăzărescu, un artist vizual tânăr în portofoliul căruia intră deja spectacole, precum Elif și ploaia (Teatrul "Regina Maria" din Oradea, 2024), Câteva minute (Teatrul Metropolis, 2024), AER (Teatrul Metropolis, 2025), Frumos e în septembrie la Veneția (Teatrul Național București, 2019).
Ceea ce reușește să facă echipa acestui spectacol de licență în Cinci tipuri de tăcere este să tulbure, să provoace, să declanșeze procese de conștiință, iluminări și noi întrebări. Ca spectator, te transpui inevitabil în profilul fiecărui personaj, asumi fiecare rol în parte. Bunăoară, cum ai ancheta crima dacă ai fi inspectorul, avocatul, ce verdict ai da ca judecător, cum ai conduce consilierea psihologică a celor trei femei, în ce mod ai putea vindeca tăcerile celor patru personaje? Dar cel de al cincilea tip de tăcere, ignoranța colectivă? Tăcerea noastră, a tuturor, în astfel de cazuri.
Notă: Distribuția din Gala Absolvenților 2025 (30 iunie 2025) a fost: Vlad Nicolici, Catinca Hanțiu, Anastasia Dade, Ana Radu, Andrei Turcu, Sidonia Doica, Buse Ozgul, Cătălina Nițu, Vlad Dragne.