Am prins, din greșeală, o zi răcoroasă în Bucureștiul lui Cuptor 2025, așa că aleg să scriu câteva rânduri despre un film românesc descoperit la Convenția Națională de Science-Fiction ROMCON 2025, în primăvara aceasta, când încă dârdâiam de frig la Bușteni.
Erau tot felul de prezentări serioase despre fizică, metafizică, matematică și inteligență artificială, și este lesne de înțeles că nu prea pricepeam mare lucru. Ce mă lega însă de acești oameni era pasiunea de a spune povești - cu sau fără roboți și lumi interdimensionale.
M-am bucurat enorm când am citit în program că urma să vizionăm și un film. Am zis în sinea mea: "Bun, deci pe durata filmului nu o să mă simt complet o impostoare pe lângă aceste genii neînțelese care dezbat formule matematice." Aflu apoi că regizorul filmului este chiar cel care tocmai terminase o prelegere din aceea care te face să te duci acasă și să-ți dai seama că n-ai înțeles nimic din legile universului.
Seara, ne adunăm cu toții nerăbdători la proiecție. Realizez cu uimire că actorul principal și autorul acestui film - pentru că este, cu adevărat, un film de autor - este Sebastian Bădărău. Ne cunoscuserăm ca actori în cadrul unui workshop de devising coordonat de regizorii Phillip Parr și Marina Hanganu.
Filmul poartă titlul Principiul incertitudinii, după principiul formulat de Heisenberg, fundamental pentru fizica cuantică, care, pe scurt, afirmă faptul că nu putem ști cu exactitate, simultan, poziția și impulsul unui obiect. La baza scenariului - gândit inițial pentru televiziune - stau concepte precum teoria stringurilor și dimensiunile paralele.
Filmul a primit aprecieri din partea renumitei experte în fizica particulelor, Jean-Marie Frère, care consideră că miza și desfășurarea lui "capturează perfect spiritul timpului în încercarea noastră de a căuta adevărurile fundamentale ale existenței", într-un mod "emoționant, plin de tensiune și amuzant", cum a afirmat regizorul Corneliu Porumboiu.
Genericul și prima secvență se subordonează acestui concept poate mai fidel decât restul filmului. Genericul constă într-un cadru lung, în care punctul de stație[i] - camera - pare că plutește ușor printr-o încăpere. Totul începe în întuneric, cu un detaliu de carte - Teatru, de William Shakespeare - iar odată cu aprinderea luminii descoperim un birou. Acest spațiu închis devine un microcosmos în care avem impresia că se decide soarta omenirii. La finalul genericului, îl descoperim pe Ticu, personajul principal, un fizician.
Tot acest unghi subiectiv, "fără corp", își desfășoară mișcarea lentă pe o coloană sonoră compusă din sunet de ploaie și Rapsodia Română a lui George Enescu, ce va deveni laitmotiv non-diegetic.
Cadrul este tăiat abia după ce auzim un sunet digital dintr-un computer din anii '70 și înțelegem că se măsoară ceva în timp real. Intriga pornește într-o atmosferă ce amintește de filmele noir, în alb-negru, cu fum de țigară și jaluzele venețiene.
Până să vedem celelalte personaje, le auzim la telefon, în conversații care par poate prea explicative, dar ele sunt necesare. Ticu trebuie să-și convingă colegii că, în urma unui experiment cu coliziune de particule, o parte din energia generată a dispărut - ceea ce ar putea sugera existența unui portal către o altă dimensiune.
În această secvență observăm o dezvoltare a unghiului subiectiv, parcă al unei particule aflate în ralanti sau teleportându-se dintr-un spațiu în altul. Punctul de stație ajunge chiar să se învârtă pe loc, să sară axul lateral sau vertical - axul fiind dat de Ticu - iar obiectivul-particulă pare să oscileze între lumi.
Împreună cu alți doi colegi de laborator, Costea (Nicolae Ionescu) și Tudor (Adrian Marele), Ticu caută soluții pentru a valida datele înregistrate de senzori în timpul funcționării acceleratorului, sperând să reproducă aceleași rezultate. În momentele critice, două personaje feminine salvează situația: întâi mama unui al treilea coleg, interpretată telefonic cu savoare de Maia Morgenstern, apoi Maria (Erica Moldovan), o profesoară care îl iubește pe Ticu necondiționat.
După suficient de multe peripeții care construiesc o poveste la granița între SF și thriller, reușesc să-l convingă și pe șeful de laborator să vină la birou pentru a decide ce este de făcut. Acesta, însă, este un personaj tipic mioritic, cu alură de epocă caragialiană - mai interesat de o partidă de pescuit decât de soarta științei - și "dă rasol", considerând că omenirea nu este pregătită pentru o asemenea descoperire.
Momentele narative se întrepătrund, iar punctul culminant este un final fals în care personajele primesc recunoaștere pentru descoperirea lor și află că va exista o colaborare între echipa românească și cea de la CERN. Însă Ticu percepe totul ca pe o mușamalizare.
Abia în ultimele zece minute ale filmului descoperim adevărata motivație a personajului principal și disperarea lui de a valida aceste date - o misiune ce transcende ambiția profesională. Datorită acestui motiv - pe care rămâne să-l descoperiți în film -, el devine realmente o frontieră între dimensiuni.
Un proiect curajos, surprinzător în peisajul cinematografiei românești, printr-un decupaj haotic-ordonat și o coloană sonoră contrapunctică - cu George Enescu și sintetizatoare - Principiul incertitudinii a reprezentat România la numeroase festivaluri de film și conferințe științifice, precum: China International Conference of Science and Education Producers 2025 (Beijing), Golden Femi Film Festival (Sofia, Bulgaria), Kuala Lumpur Film Festival (Malaezia) și Tsiolkovski Space Fest (Kaluga, Rusia).
Erau tot felul de prezentări serioase despre fizică, metafizică, matematică și inteligență artificială, și este lesne de înțeles că nu prea pricepeam mare lucru. Ce mă lega însă de acești oameni era pasiunea de a spune povești - cu sau fără roboți și lumi interdimensionale.
M-am bucurat enorm când am citit în program că urma să vizionăm și un film. Am zis în sinea mea: "Bun, deci pe durata filmului nu o să mă simt complet o impostoare pe lângă aceste genii neînțelese care dezbat formule matematice." Aflu apoi că regizorul filmului este chiar cel care tocmai terminase o prelegere din aceea care te face să te duci acasă și să-ți dai seama că n-ai înțeles nimic din legile universului.
Seara, ne adunăm cu toții nerăbdători la proiecție. Realizez cu uimire că actorul principal și autorul acestui film - pentru că este, cu adevărat, un film de autor - este Sebastian Bădărău. Ne cunoscuserăm ca actori în cadrul unui workshop de devising coordonat de regizorii Phillip Parr și Marina Hanganu.
Filmul poartă titlul Principiul incertitudinii, după principiul formulat de Heisenberg, fundamental pentru fizica cuantică, care, pe scurt, afirmă faptul că nu putem ști cu exactitate, simultan, poziția și impulsul unui obiect. La baza scenariului - gândit inițial pentru televiziune - stau concepte precum teoria stringurilor și dimensiunile paralele.
Filmul a primit aprecieri din partea renumitei experte în fizica particulelor, Jean-Marie Frère, care consideră că miza și desfășurarea lui "capturează perfect spiritul timpului în încercarea noastră de a căuta adevărurile fundamentale ale existenței", într-un mod "emoționant, plin de tensiune și amuzant", cum a afirmat regizorul Corneliu Porumboiu.
Genericul și prima secvență se subordonează acestui concept poate mai fidel decât restul filmului. Genericul constă într-un cadru lung, în care punctul de stație[i] - camera - pare că plutește ușor printr-o încăpere. Totul începe în întuneric, cu un detaliu de carte - Teatru, de William Shakespeare - iar odată cu aprinderea luminii descoperim un birou. Acest spațiu închis devine un microcosmos în care avem impresia că se decide soarta omenirii. La finalul genericului, îl descoperim pe Ticu, personajul principal, un fizician.
Tot acest unghi subiectiv, "fără corp", își desfășoară mișcarea lentă pe o coloană sonoră compusă din sunet de ploaie și Rapsodia Română a lui George Enescu, ce va deveni laitmotiv non-diegetic.
Cadrul este tăiat abia după ce auzim un sunet digital dintr-un computer din anii '70 și înțelegem că se măsoară ceva în timp real. Intriga pornește într-o atmosferă ce amintește de filmele noir, în alb-negru, cu fum de țigară și jaluzele venețiene.
Până să vedem celelalte personaje, le auzim la telefon, în conversații care par poate prea explicative, dar ele sunt necesare. Ticu trebuie să-și convingă colegii că, în urma unui experiment cu coliziune de particule, o parte din energia generată a dispărut - ceea ce ar putea sugera existența unui portal către o altă dimensiune.
În această secvență observăm o dezvoltare a unghiului subiectiv, parcă al unei particule aflate în ralanti sau teleportându-se dintr-un spațiu în altul. Punctul de stație ajunge chiar să se învârtă pe loc, să sară axul lateral sau vertical - axul fiind dat de Ticu - iar obiectivul-particulă pare să oscileze între lumi.
Împreună cu alți doi colegi de laborator, Costea (Nicolae Ionescu) și Tudor (Adrian Marele), Ticu caută soluții pentru a valida datele înregistrate de senzori în timpul funcționării acceleratorului, sperând să reproducă aceleași rezultate. În momentele critice, două personaje feminine salvează situația: întâi mama unui al treilea coleg, interpretată telefonic cu savoare de Maia Morgenstern, apoi Maria (Erica Moldovan), o profesoară care îl iubește pe Ticu necondiționat.
După suficient de multe peripeții care construiesc o poveste la granița între SF și thriller, reușesc să-l convingă și pe șeful de laborator să vină la birou pentru a decide ce este de făcut. Acesta, însă, este un personaj tipic mioritic, cu alură de epocă caragialiană - mai interesat de o partidă de pescuit decât de soarta științei - și "dă rasol", considerând că omenirea nu este pregătită pentru o asemenea descoperire.
Momentele narative se întrepătrund, iar punctul culminant este un final fals în care personajele primesc recunoaștere pentru descoperirea lor și află că va exista o colaborare între echipa românească și cea de la CERN. Însă Ticu percepe totul ca pe o mușamalizare.
Abia în ultimele zece minute ale filmului descoperim adevărata motivație a personajului principal și disperarea lui de a valida aceste date - o misiune ce transcende ambiția profesională. Datorită acestui motiv - pe care rămâne să-l descoperiți în film -, el devine realmente o frontieră între dimensiuni.
Un proiect curajos, surprinzător în peisajul cinematografiei românești, printr-un decupaj haotic-ordonat și o coloană sonoră contrapunctică - cu George Enescu și sintetizatoare - Principiul incertitudinii a reprezentat România la numeroase festivaluri de film și conferințe științifice, precum: China International Conference of Science and Education Producers 2025 (Beijing), Golden Femi Film Festival (Sofia, Bulgaria), Kuala Lumpur Film Festival (Malaezia) și Tsiolkovski Space Fest (Kaluga, Rusia).
[i] Punctul de stație este cel în care fotograful stă / se situează cu aparatul în raport cu subiectul.