Despre ipocrizie, normalitate, sincope în comunicare scrie și regizorul și dramaturgul Jeroen van den Berg (n. 1966), care a studiat regia la Universitatea de Arte din Amsterdam. În 1993 împreună cu actorul-regizorul Ivar van Urk a fondat compania de teatru Het Oranjehotel pentru care a regizat și a scris scenarii. Pe lângă scrierea propriilor scenarii, în anii 1990 s-a concentrat și pe adaptarea unor texte clasice precum Kasimir și Karoline și Don Juan se întoarce din război de Von Horváth, Nora de Ibsen și Pescărușul de Cehov. Din 1995 susține în mod regulat prelegeri la Școala de Arte Dramatice din Amsterdam și la Academia de Arte Dramatice din Maastricht. Piesa Blowing câștigat premiul Taalunie Toneelschrijfprijs (Premiul Uniunii Dramaturgilor în Limba Olandeză) pentru Cea mai bună piesă a anului în 2003.
Cunoscută sub titlul Aniversarea, piesa explorează dinamica unei familii moderne în timpul unei aniversări, unde tensiunile și conflictele latente ies la suprafață, dezvăluind ipocrizia, lipsa de comunicare și violența emoțională care pot exista în spatele aparențelor de normalitate. Fără a apela la spectaculos sau la metafore grandioase, autorul construiește o radiografie a degradării emoționale din interiorul unei familii moderne, utilizând cu finețe mijloacele teatrului de observație și analiza psihologică subtilă. Van den Berg se încadrează în rândul autorilor care investighează lumea domestică din perspectiva anxietății existențiale contemporane.
În anul 2007 directorul Institutului de Teatru din Olanda, Henk Scholten, a susținut o conferință despre teatru, urmată de spectacolul lectura Blowing, de Jeroen van den Berg, în prezența autorului. Ulterior, piesa a fost publicată în antologia Dramaturgi olandezi de azi din cadrul seriei de dramaturgie contemporană editată de Fundația Camil Petrescu în traducerea Lilianei Alexandrescu.
În România, Aniversarea a fost montată în mai multe teatre, fiecare aducând o interpretare distinctă. În anul 2011, Vlad Massaci pune în scenă spectacolul Aniversarea la Teatrul Național Târgu-Mureș. În anul 2013, în regia lui Florin Caracala, Blowing face parte din producțiile master U.N.A.T.C. La Teatrul Național Timișoara, în anul 2015, Traian Șoimu regizează textul lui Jeroen van den Berg, iar în 2016 Erwin Șimșensohn la Teatrul "Mihai Eminescu" din Botoșani. Același titlu este proiectul de licență coordonat de Alexandru Andrei, student al anului III Regie (coordonator conf. univ. dr. Anca Bradu) în anul 2018 tot la U.N.A.T.C.
În martie 2025, la Teatrul Municipal "Matei Vișniec" din Suceava, a avut loc premiera spectacolului Cioburi, o adaptare după Aniversarea, în regia Alexandrei Bandac Marian. Alexandra Bandac Marian a absolvit secția de Actorie de la UNAGE Iași în anul 2012, iar în 2024 a finalizat studiile în Regie la aceeași universitate. Este asistent de regie la Opera Națională Română din Iași și asistent universitar la Universitatea Națională de Arte "George Enescu" din Iași. În 2019 a câștigat Premiul pentru cea mai bună piesă la Concursul de dramaturgie contemporană "Corneliu-Dan Borcia", ediția a II-a, Piatra-Neamț, cu textul Ghid de supraviețuire pentru tocilari (publicată de LiterNet aici), piesă care este montată în același an la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, în regia lui Cristi Avram. În iunie 2022, juriul proiectului Lecturi, inițiat de Teatrul Național Iași în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași și revista Alecart, a desemnat piesa câștigătoare lucrarea Când lumea se oprește a aceleiași Alexandra Bandac Marian. Sunt puține informațiile în presa culturală despre tânăra regizoare. (singurul interviu: Alexandra Bandac: Mă încăpățânez să mă simt bine aici, să-mi fac un rost, să fiu eu). Așa că m-am bucurat să citesc un studiu apărut în Revista Colocvii teatrale cu titlul Troienele-Sandros. Desemantizarea sau reiterarea tragicului?, studiu care mi-a explicat opinia regizoarei despre tragedie și care mi-a oferit cheia înțelegerii spectacolului său Cioburi, adaptare după Aniversarea, pus în scenă în anul 2025 la Teatrul "Matei Vișniec" din Suceava. În articolul mai sus menționat se menționa: "Se poate azi vorbi despre un tragic contemporan. Un tragic brut, vehement, pe care spectatorul trebuie să-l perceapă din metafora scenică: un tragic al întrebării, al răspunsului pe care ne temem să-l aflăm. Conștiința propriei degradări, a eșecului nostru aproape fatidic... Prin urmare... cum mai înțelegem astăzi tragicul? Aș îndrăzni să spun că ne cutremură în mai mare măsură relațiile pe care le percepem pe scenă și mai puțin poveștile. Căci avem nevoia să ne identificăm cu omul care respiră și se zbuciumă în lumina reflectorului. Empatizăm în ale suferinței cu actorii. Și ne înspăimântă conștiința amenințătoare, trează, mereu la pândă să ne pedepsească atunci când călcăm strâmb. Ne avertizează mereu că urmează un eșec. Că totul e zadarnic. Că trece timpul fără să-l putem opri sau, și mai rău, fără să-l putem înțelege. Fără să înțelegem. Sau să ne înțelegem. Lipsa comunicării, angoasa, neantul. Toate, reunite sub metafora imaginii scenice, creează, din punctul meu de vedere, tragedia contemporană."
Spectacolul de la Suceava are tensiunea dramatică tipică unei tragedii. Ce se întâmplă când familia devine un joc pe care alții îl pot urmări? Oprește-te. Derulează înapoi. Începe din nou. Și de data asta, asigură-te că e perfect. Este un spectacol care dă o palmă peste ochi ipocriziei. O familie perfectă sărbătorește printr-o aniversare perfectă o mamă perfectă, ceea ce este o oportunitate perfectă pentru o fotografie perfectă sau o șansă de a se elibera de povara perfecțiunii pe care au promovat-o ani de zile. E timpul să aleagă. Dar ca să alegi îți trebuie forță și adevăr. Ori personajului principal, la fel ca celorlalte personaje, le lipsesc forța și adevărul asumat, nu doar șoptit. Nicio secundă nu crezi în imaginea de familie fericită. Niciun moment nu simți amuzament, nici chiar ironie, mai degrabă multă durere.
Suntem într-un interior domestic (Scenografia: Sebastian Rațiu) unde obiectul principal de decor este o masă imensă, dominatoare, în jurul căreia, personajele bântuie ca niște apostoli rătăciți, fără să își găsească locul. Abundența bucatelor este un fals indiciu al bunăstării, ele pierzându-și rolul de a hrăni. Pâinea nu se frânge ca un trup al Domnului, vinul nu se prelinge în pahare ca viul său, ele rămânând numai elemente absolut necesare într-o filmare perfectă. Fețele celor patru sunt plictisite, iritate, speriate, hăituite. Niciun zâmbet sincer nu le luminează privirea, nicio lumină ni se revarsă din ochii lor care văd dincolo de realitate. La masă nu se stă nici la taifas, nici spre bucuria închinării unui pahar de vin. Atunci nu ne miră momentul în care masa se înclină într-o pantă abruptă, devenind un catafalc al speranțelor și eliberărilor ratate. Personajele se mișcă mult (Coregrafia: Juan Cruz Luque), iar uneori încremenesc în posturi de copii și părinți fericiți. Este o familie obișnuită: mamă, tată, fiul mai mare și fiica mai mică. Mama, Elsa, poartă o somptuoasă rochie roșie, tocmai a împlinit patruzeci de ani și sărbătorește cu un brunch de ziua ei, brunch pregătit cu multă pasiune, așa că este nerăbdătoare să spună la telefon despre eveniment și surorii Thea, aceasta fiind informată mai ales de faptul că într-un magazin i s-a spus că seamănă mai mult cu sora fiicei sale decât cu mama ei. În timp ce apelul telefonic către sora ei continuă, soțul, Leo, se joacă cu sistemul de securitate, fiica se plânge că îi este foame, deci nimeni nu cântă "La mulți ani" la comandă. Nu există nicio soluție: vor trebui să o ia de la capăt. Până când camera va surprinde zâmbetul perfect, dialogul perfect, îmbrățișarea perfectă. Instantaneele de la început sunt repetate succesiv într-o manieră tensionată și violentă. Familia nu mai este centrul aparent al siguranței și sărbătorii, ci spațiul unde adevărurile incomode ies la iveală. Conflictul nu este exploziv de la început, ci mocnește, escaladează gradat, în spatele unui decor domestic familiar. Imaginea unei mări înghețate, non-idilice este în consens cu un univers care se crapă, fărâmițându-se în cioburi de existență (Video design: Mihai Nistor).
Personajele din scenă nu sunt eroi dramatici în sens clasic, ci figuri familiare, recognoscibile, prinse într-o rețea de tăceri și neînțelegeri. Regizoarea le plasează în familia dramaturgiei lui Mayenburg. Personajele sunt arhetipuri deformate: adolescentul radical, mama autoritară pasiv, cu un limbaj aspru, fragmentat, de multe ori voit artificial. Ele devin vehicule ale ideilor, într-un mod aproape brechtian: sunt radiografii ale unei crize de valori și de autenticitate. "Întotdeauna există lucruri nespuse, certuri neterminate și conflicte mocnite între rude. Iubirea e însoțită de resentimente și de conștientizarea vulnerabilităților celuilalt, conține o suită de amintiri amalgamate într-o panoplie de sentimente contradictorii. În spectacolul Cioburi vreau să explorez tocmai acest tip de iubire ancorată într-un tărâm al contradicțiilor, în care auto-iluzionarea și încercarea de a domina situațiile și relațiile cu ceilalți conduc către abandon și însingurare. Un brunch fastuos, la care (aparent) nu pătrunde nimeni din afară, organizat de mamă pentru a-și sărbători ziua de naștere, devine pretextul unei oglindiri interioare incomode. Ceea ce ar trebui să fie o celebrare a momentului prezent se transformă într-o sondare dureroasă a tensiunilor acumulate de-a lungul anilor, în care rănile trecutului explodează în mii de cioburi, pe care personajele încearcă să le lipească la loc, iar și iar, eșuând de fiecare dată." (Alexandra Bandac Marian despre spectacol).
Mama este cea care încearcă să mențină iluzia unei familii unite, dar efortul ei se dovedește un gest disperat de control asupra haosului familial. Copiii (aproape adulți la rândul lor) poartă traume nerostite și resentimente în fața ipocriziei festive. Unul dintre copii devine catalizatorul rupturii, refuză convenția, rostește adevărul și declanșează conflictul deschis. Celălalt copil joacă rolul mediatorului tensionat, sfâșiat între nevoia de armonie și adevărul dureros. Tensiunea spectacolului crește treptat, fiind construit pe baza unor detalii aparent banale: un toast forțat, un zâmbet fals, o întrebare inoportună. Incidentul declanșator este un moment de sinceritate neașteptată, care dinamitează atmosfera festivă. Climaxul survine atunci când unul dintre personaje refuză complet participarea la iluzie, rostind un adevăr incomod care zguduie întreaga structură a familiei. Acest moment de criză nu aduce o rezolvare, ci o golire de sens a festivității. Finalul piesei este deschis, dar încărcat de ambiguitate. Nu există o reconciliere tradițională. Familia nu se reface, ci mai degrabă se confruntă cu realitatea propriei destrămări. Acest final deschide posibilitatea unei reflecții personale și sociale: ce se întâmplă când oamenii nu mai pot comunica nici măcar între cei "dragi"? Fug? Se izolează? Mint și se mint pe mai departe?
Conceptul regizoral, ca un filigran, conduce exploatarea conflictului cu tensiune prin performanța interpretării actorilor. Trupa de la Suceava s-a copt frumos, poate face oricărei provocări. Impunătoare, dominatoare, patetică, furibundă, ipocrită, răzbunătoare, dar în final profund nefericită sunt stări ale personajului Els, mama, stări redate cu un foarte bun simț al măsurii de către Cristina Florea. Pentru cei ce am văzut-o în cehoviana Ranevskaia, forța jocului său nu ne miră. Prinsă în convențiile sociale ale timpului, Els nu poate răzbi la lumină. Un moment în care dragostea de mamă este mai puternică decât falsitatea nu este îndeajuns. Tot nu poate rupe tiparul. Desculță, cu machiajul scurs, cu părul dezordonat, rămâne să stingă lumina după o zi fără lumină. În spatele ei, în jurul ei, în ea se crapă totul, dar ea este neputincioasă. Privirea goală, gesturile moi trădează încasarea loviturii decisive. E la podea, definitiv, îți stârnește milă și compasiune. Din jale și înfrângeri se întrupează tragedia. Cătălin Ștefan Mîndru în Leo își construiește personajul la limita dintre agresor și victimă. Nu avem un istoric al personajului, nu știm cine a declanșat mecanismul ireversibil al urii. Avem însă dovada imoralității sale, amanta nu este alta decât sora soției. Un pic prea mult chiar pentru lumea noastră nebună. Răzbunare sau disperare? Leo este castrat de orice masculinitate, i s-a atrofiat orice izbucnire de autoritate. În fața unui prădător energetic cum este Els, cedezi orice urmă de demnitate. Delu Lucaci surprinde inteligent frământările fiicei, Esther, personaj mediator. Frumoasă, delicată, cu izbucniri de adolescentă rebelă, dar loială mediului familial, actrița dă glas unei vârste care se zbate între confuzii identitare și captivități impuse de convenții. Alexandru Marin este Jurgen, fiul ce nu se mai lasă prins în falsitatea familială, un personaj-conflict: spune ceea ce ceilalți evită, un catalizator al crizei, la rândul său măcinat de ea. În postura de mătușa Thea, Diana Lazăr accentuează mai ales latura de victimă, față de cea adulterină, a unei tinere femei prinse și ea în propria tragedie. Bogdan Amurăriței, în rolul episodic al soțului Theei, Eric, simbolizează credibil masculinitatea brută și violentă.
Cioburi este un spectacol greu de încadrat în schema modern-clasic. Prin conflictul mocnit, prin tensiunea din limbaj și prin caracterele construite în jurul unor răni afective reale, el oferă o radiografie emoțională a alienării în mijlocul celor dragi, deschide o poartă spre recunoașterea lucidă a neputinței de a mai repara legături afective compromise. Chiar dacă viziunea regizorală nu este refractară unor forme experimentale, intensitatea crizei existențiale pe care o propune pornind de la textul subtil, tensionat, în care banalul cotidian devine terenul cel mai fertil pentru criza identitară și relațională scris de către Jeroen van den Berg, are forța unei tragedii clasice ce respectă unitatea de acțiune, timp, loc. Este un teatru care nu moralizează, ci îndeamnă la introspecție. Familia modernă nu mai e un spațiu de siguranță, ci un platou de filmare. Toți avem roluri, replici, machiaj și decor. Uneori, uităm cine suntem sub straturile de pudră. Și ne e frică să aflăm. Că poate nu ne vom plăcea. Într-o lume obsedată de imagine și festivism, Cioburi este un avertisment: "Atenție la ce rămâne din familie atunci când se sparg aparențele!"
Cioburi după Jeroen van den Berg
Teatrul Municipal "Matei Vișniec" Suceava
Regia: Alexandra Bandac Marian
Scenografia: Sebastian Rațiu / Coregrafia: Juan Cruz Luque / Video design: Mihai Nistor
Distribuția: Cătălin Ștefan Mîndru, Cristina Florea, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Diana Lazăr, Bogdan Amurăriței și copiii: Amalia Calinciuc, Adela Ioana Boca, Victor Apetrei și Petru Petrariu.