De data aceasta a ales un text surprinzător: unul dintre așa numitele moralități care se jucau în Anglia acum cinci sute de ani. E vorba de Everyman, un text anonim, care a avut 'surori', în epocă, în alte culturi din spațiul european. Fiecare devenind sursă de inspirație pentru alte creații. Una dintre aceste succesoare a fost Jedermann (Oricine), a lui Hugo von Hoffmanstahl, care a cunoscut o carieră îndelungată prin montarea lui Max Reinhardt, devenind spectacolul fetiș al festivalului de la Salzburg, așa cum este Faust al lui Purcărete pentru festivalul de la Sibiu. Cum teatrul românesc era mai aproape de spațiul cultural de limbă germană, Jedermann a ajuns și la noi. Victor Ion Popa l-a vrut montat, ca în Vest, în spațiul bisericii. Dar, dacă nu s-a putut în curtea mitropoliei ortodoxe din Cernăuți, nici în piațetă, s-a jucat la interior. Ba chiar, mai apoi, în micul teatru păstorit de regizor în București, având în distribuție pe Fory Etterle, pe Alexandru Giugaru. S-a programat la radio, cu actorii Teatrului Maria Ventura... A mai fost jucată de tineri amatori, sub auspiciile Bisericii Evanghelice din București, fiind, cum sublinia cineva, mai apropiată de aura dilentanților. Cătălina Buzoianu s-a aplecat asupra subiectului și studenții de la IATC au jucat-o. Festivalul cu aură medievală de la Sighișoara a cunoscut câteva variante de-a lungul anilor. Dar cam atât și, în timpurile noastre, pare a fi o alegere surprinzătoare. Victor Ion Popa vorbește despre Jedermann într-un interviu acordat lui Mircea Ștefănescu (Vremea, 19 aprilie 1928): "Noi, cu credința noastră altfel construită decât cea catolică, sunt sigur că o să simțim piesa mai legată de sufletul nostru. E în ea o anumită sinceritate naivă, primară. Am găsit în ea concepția blajină a ortodoxismului. Diavolul e, în 'Oricine' ('Jedermann' / 'Everyman'), un fel de secție a divinității și, după cum Dumnezeu are dreptul să răsplătească pe cei buni, lui îi revine dreptul de a pedepsi pe cei cari s'au purtat prost. Piesa a răsunat în mine exact cum răsună și credința mea. E foarte a zilelor noastre, mai ales în dezechilibrul moral de azi. E în ea opera vieții, conștiința vieții tale, care te întovărășește în mormânt". Putem citi cu un zâmbet și pentru exagerare și pentru recurență.
Mike Săvuică a adaptat textul împreună cu Ștefan Cudalb, încât sună firesc pentru secolul XXI, fără o legătură specială cu ortodoxia și, dacă un personaj nu s-ar închina semnificativ de câteva ori, ar putea fi cu deschidere dincolo de creștinism. Se citează din Biblie (din ambele Testamente) dar tema se poate aplica oricărui om de pe planetă. Apelativul din titlu are în vedere chiar numirea fără identitate a eroului, tocmai pentru limpedea deschidere universală. Practic, fiecare individ se confruntă cu ideea morții și cu teama a ceea ce poate urma. Fiecare și, totuși, nu chiar oricine, dacă avem în vedere necredincioșii. Ideea că o viață cu fapte bune duce la o salvare după moarte poate să rezoneze în fața unui ateu? Discursul devine, în mod cert, altul. Spectacolul este, altfel, foarte al momentului. Lumea medievală rămâne strict ca informație istorică iar tema este eternă: confruntarea cu clipa morții. Dacă e cu mult înainte de bătrânețe, impactul se amplifică exponențial. Clipa aceea aduce și 'negocierea' în vederea unei presupuse vămi cu trimitere spre o veșnicie în suferință sau spre una ca în sânul lui Avraam. Și dacă l-am amintit pe acesta din urmă, adaug și ceea ce i-ar fi spus el bogatului nemilostiv care l-a rugat ca măcar să-l trimită pe Lazăr să le spună celor rămași pe Pământ despre cum să-și continue viața: "Și Avraam i-a răspuns: 'Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.'"
Și asta e o poveste de mii de ani și oamenii tot la fel fac. Poate schimba ceva încă o piesă despre moralitate? Apoi, e drept, sub alt stindard, e plină piața teatrală de piese moralizatoare, cu formulări de-a dreptul directe. Spectacolul lui Mike Săvuică are darul de a ajunge la emoție. Caută de la bun început să își apropie publicul, presupus tânăr. Pentru că prologul este în foaier, cu eroul ieșind ca un amfitrion întâmpinându-și oaspeții la petrecerea de ziua sa. Eroul este unul singur, Omul, dar capătă, pe durata spectacolului, mai multe întruchipări, patru masculine și cinci feminine - textul face acordul de gen - în ideea că poate fi vorba și de mine și de tine și de tine... Cei nouă actori sunt costumați în costume de culoare nude (Mike Săvuică lucrează din nou scenografic cu Cilem Türköz) spre a da iluzia nudității. În principal, avem percepția ființei create de divinitate, în forma ei originară. Apoi, imaginea este și cu trimitere la context: petrecerea de aniversare a unui tânăr, petrecere în toată amploarea ei în zilele noastre descătușate de orice constrângere. Și totuși, pentru prolog, eroul primește un strat în plus: o mantie din fâșii subțiri cu o strălucire aurie. Sugestia opulenței. Comportamentul actorului (Tudor Bondoc este primul ce intră în rolul Omului) adaugă semnele dezinvolturii la limita acceptabilului, azi de-a dreptul uzanță.
Așa cum Cătălina Buzoianu își construise spectacolul pe includerea spectatorilor, Mike Săvuică ne adaugă participanților la o petrecere ce începe extravagant și exuberant, spre a căpăta repede fiorul tragic. Cât timp publicul își caută locul, în rumoarea timpului suspendat, vedem coregrafia jocurilor sexuale. "Nox et Amor vinumque nihil moderabile suadent: illa pudore vacat, Liber Amorque metu" zice Ovidiu. Și spectacolul începe, poate surprinzător, cu 'imnul dragostei', așa cum îl avem din epistolele lui Pavel, cântat (Elena Radu), reținut, pe acorduri de chitară, într-o lumină stingându-se, cu petrecăreții prăbușiți. Trei personaje se disting altfel, între care două sunt 'insolubile' în magma 'Omul'. Astfel, Dumnezeu și Moartea sunt întruchipate de Ioana Mărăscu și Daria Brojban. Cele două schimbă între ele personajele de la o reprezentație la alta. Este și aici o idee, iar pentru actrițe e o provocare. Așa cum au jucat în seara în care am fost eu, mi s-au părut foarte potrivite ca distribuire. Al treilea personaj ce se distinge în debutul spectacolului este Lilith (Jennifer Dumitrașcu) - semn benefic al deschiderii spre întregul orizont mitologic, dar estompat, ulterior, ca pondere în poveste.
Poveste ce începe, ca orice poveste, cu începutul. Și auzim cuvintele Genezei, rostite chiar de Dumnezeu. Ioana Mărăscu apare ca o gospodină dintr-un veac trecut, cu o undă de romantism, cu o rostire ce subliniază pragmatismul creatorului, rațiunea conducătoare a gesturilor. Cu un șorț, cu o mătură, cu pași mici, marchează spațiul și enunță implacabilul. Lilith continuă cu Like a Prayer al Madonnei, în alternanța omenească de sacru și profan. Cu același ton liniștit, logic, Ioana Mărăscu inventariază păcatele Omului, începând - amuzant pentru mine - cu poluarea. Și asta revine în text, deși e doar o teză a zilei. Cel puțin, ea nu ține de rea-voință, așa cum sunt celelalte: războaie, crime, pedofilie, foamete, violuri. Pentru ca la final să se adauge și un strop de umor: "vegani". Textul este, în general, un amestec bine condus de lucruri serioase, grave, de formule din uzul cotidian și de umor tineresc. Moartea devine mesagerul Domnului. Daria Brojban are doza perfecta de umor și de severitate, nu atât din ton, cât din expresia chipului, din privirea care te îngheață, prins în capcana zâmbetului jucăuș.
Omul 'lui Tudor Bondoc' primește vestea. Avem scena receptării insolente - cine ar crede-o? - și declanșarea reacțiilor înnădite. 'Omul' începe să se schimbe, iar trecerea personajului dintr-o întrupare în alta e marcată printr-o eșarfă sângerie pe care și-o transmit actorii. Într-o aceeași situație ori în alta, pentru că anunțul morții declanșează criza și totul se schimbă. Abia în preajma sfârșitului omul începe a se gândi la puncte de sprijin, la resursele care l-ar putea ajuta.
Delia Rădulescu încearcă să cumpere Moartea, dar asta nu se poate. Cristiana Clucencu începe să simtă disperarea și cere ajutorul prietenilor cu care petrece. "Am nevoie de voi!" - de la acest strigăt, rostirea tinerilor actori capătă greutate și încep să transmită emoție. Ștefan Cudalb are glasul capabil de proximitatea lacrimei în rugămintea de a fi însoțit de prieteni ca martori ai faptelor sale. Eșarfa o preia Jennifer Dumitrașcu și după întrebarea fără răspuns: "Cum rămâne cu prietenia noastră?", nu găsește decât imprecația. Din nou Ștefan Cudalb - e acolo o sensibilitate genuină - ca fiul ce se întoarce la părinți.
Este una dintre puținele scene cu joc dramatic într-un conglomerat coregrafic și liric. Tranziția spre ea, cu mizanscena la vedere, este asigurată de un nou cântec. Elena Radu iese la rampă (acum cu o interpretare în maniera Romicăi Puceanu) și după ultima notă intră în rolul mamei, jucat din propriul sentiment, doar gesturile o trădează. În schimb, tatăl este, poate, cel mai apreciat din distribuție. Alin Aronovici are o anume stângăcie copilăroasă în postura omului petrecăreț, dar are dramatism în rolul tatălui - bătrânul cu mintea rătăcind, dar cu un simț în plus la venirea fiului - și replicile sale scurte, repetate, cu glas spart, conferă dramatism. Mike Săvuică își asumă nonșalant orice provocare. Astfel, scena vizitei la părinți, desigur tot infructuoasă, este dublată de un moment de lirism replicând inspirat modul în care Adrian Păunescu, în Cenaclul Flacăra al anilor '80, conducea versurile de la Rugă pentru părinți. Poem care s-a auzit integral în miezul spectacolului. Este vorba, totuși, de un reper caduc pentru tinerii de azi. Dacă el emoționează, e remarcabil, Alin Aronovici și Elena Radu merită felicitări. În secvența întoarcerii acasă îmi pare reușită încărcătura dramatică a conflictului de familie, cu jocul foarte bun al Deliei Rădulescu în postura sorei rămase a îngriji de bătrâni.
E un pic deconcertantă extinderea amalgamului liric: Alin Aronovici rostește - la fel de bine - și o strofă din versurile lui Spiridon Popescu, dar și îngână un strop din Final Curtain al lui Sinatra - de data asta depărtându-se de rafinamentul modului în care acest cântec stă în relație cu subiectul.
De la melancolie și lacrimă, omul trece la revoltă și frondă. Se simte tânăr, în putere, realizat, fără să fi încălcat regulile jocului. Și prin câteva acorduri stilizate amintind de o manea, se trece spre scena Avuției, ilustrată prin șablonul shopping. Prin imaginea piramidei extrem de ascuțite a bogăției fără limite. Până la limita conspiraționismului. Deja departe de personajul care a deschis spectacolul, ce ne îndemna cu o doză de bere. Și scena se încheie cu un gangsterism adolescentin pentru Alin Aronovici și cu bula de săpun a visurilor de posesie spărgându-se comic, cu pașii mecanici ai actrițelor, pe replica populară "s-a-nchis la non-stop". Alte scene, cu tranziții muzicale, cu cortine de lumină, inspirate, balansând între unda rece, a unui proiector ce pare a avea ascuțișul unei muchii, și valul cald ce umple spațiul. Dialogul cu ceea ce se vrea a fi Cunoașterea, glisarea spre esență: existența faptelor bune. Doar că taman acesta e punctul nevralgic: întruchiparea acestor fapte apare într-un cărucior de invaliditate... Absența faptelor bune se transformă lesne într-o listă cu capete de acuzare, între care se strecoară alt fetiș al acestui veac: "ai distrus planeta". Dialogul cu Cunoașterea e dificil - Conștiința se ascunde - și totuși, Tudor Bondoc găsește tonul unei sincerități în recunoașterea ignoranței, amânării, extragerii din tumultul societății.
Doar că din acest punct începe o moralizare privind decuplarea de la știrile pedagogice cu încălzirea globală si speciile pe cale de dispariție... Pe fond, omul nu e privit prin prisma gesturilor sale simple, curente, a relațiilor cu cei din jurul său. Abia atunci ar fi fost impactul punctual. Mai ales că felul în care continuă trama e o întoarcere la individ - el și povestea lui. O întoarcere la propria copilărie. Doi copii, două întruchipări ale omului. Alexia Blanariu este copilul ideal, prin gesturi și o stare de ingenuitate pe care o radiază. Răducu Diaconu îi dă replica. Ei reinstaurează paradisul pierdut din povestea fiecărui om. Copilăria nefiind scutită de sâmburii 'păcatelor' de mai târziu: egoism, malițiozitate, ignoranță... Scena se oprește inspirat, cu chemarea la masă din partea mamei. Cu acea remarcă esențială: în timp, copilul uită să mai mulțumească atunci când primește.
În ceasul morții, poate simți această lipsă. Pe rând, fiecare cu segmentul său de recunoștință pentru ceea ce identifică, târziu, a fi primit. Fie și măcar pe cel al Selenei Hoiss, rostit cu căldură, să-l păstrăm, ieșind de la acest spectacol: "să fiu mai atent, să admir lumea, arta". Lacrimile lui Ștefan Cudalb se metamorfozează în emoționanta interpretare de către Elena Albu a rugăciunii Tatăl nostru. Voce și vibrație de coardă, estompare până ce un strop capătă anvergura lumii. Finalul este, desigur, omogen întregului. Dar simplitatea executării, sinceritatea implicată, validează totul și produce impact. Întruchipările multiple ale Omului, asumate individual într-un târziu, își găsesc apogeul dramatic în rostirea comună a frazei implacabile: "anul ăsta, de ziua mea, m-am făcut praf și am căzut de la balcon".
Îi revine lui Alin Aronovici ultimul monolog. Cu alt glas, cu alte intonații. Cu frazare care valorifică pauzele. "Cred că am un suflet" - e plin de înțelesuri - și "îi dau drumul acum" tulbură. Eșarfa, purtată de fiecare, devine un ghemotoc în pumni: este simbolul sufletului eliberat.
'Prospero' încheie pictural, cu un tablou aproape cristic al trupului căzut, încadrat de Dumnezeu și Moarte. 'Dumnezeu' nu uită să amintească: "Până și religia este invenția omului, va veni vremea când și ea va dispărea", dar dragostea lui pentru Om este mai presus de orice. Iar Ioana Mărăscu se apropie de cineva din public și atinge un braț, delicat, ca o pecete de jurământ.
Daria Brojban încheie cu umor, dar, fără a uita să preia 'sufletul', înflorindu-i un zâmbet de care nu poți să nu te temi când, cu privire metalică, scrutează publicul: "cine urmează?".
'Cortină', aplauze, aerul acela din clipele în care încă mai persistă aburul poveștii... M-am ridicat și am pășit printre micile covorașe de plastic în patru culori, inscripționate cu mesaje, dintre care unul mi s-a părut major: "Error 404: Soul not found". M-am apropiat de piesa centrală a scenografiei - din nou de menționat, cu aprecieri, numele Cilem Türköz -, niciodată intervenind în poveste, dar mereu în fața noastră. Un pom. Al cunoașterii, prin 'trunchiul' din cărți. Și nu orice fel de cărți, dintre cele ce alcătuiesc cununa spiritualității lumii, de la un capăt la altul. Un pom ca un cuier, cu elemente din decorul unei petreceri, cu un braț pe care atârnă, ca la Dali, 'sufletul' omului. Un pom care se prezintă singur: un măr. Pentru că fructul său, pârguit, lucește ispititor pe ramură. Atunci, cum să ignori reperele formatoare, limitele...
Un spectacol pe care-l poți încadra ușor ca fiind o moralitate, un colaj literar-muzical-coregrafic, o formă de neo-gospel sau cine știe cum altfel. Dar, atâta vreme cât produce emoție, cât are capacitatea de a atinge sufletul, este teatru. Este, asumat, un limpede memento mori. Și nu doar atât, ci o semnalare a necesității faptelor bune.
În arhivă am găsit două interviuri ale lui Eugen Filotti cu autorul și regizorul celebrei versiuni Jedermann. Iar Max Reinhardt răspunde la o întrebare ce viza exact efectul scontat al unui astfel de demers: "[...] în rolul Bogatului - care este prezentat în toată goliciunea lui odioasă în fața Morții necruțătoare - erau anumite pasagii care vizau pe cel mai bogat om al Austriei, d-l Castiglione. Într'o zi, acesta asistă la spectacol. Crezi d-ta că s'a petrecut o bruscă convertire? Nicidecum. Bogatul de azi e cu mult prea sceptic și prea inteligent. Ieșind dela spectacol, d-l Castiglione spuse unui cunoscut: «Iată, în adevăr, un spectacol măreț. Ar trebui să facem ceva pentru a-l finanța»."
De convertit, cel mai probabil că nu se convertește nimeni. Nici bogatul, nici săracul. Mai importantă îmi pare a fi reflecția la necesitatea de a face o faptă bună, de a folosi vorbe bune, de a spori empatia. Pentru că, în fond, dacă empatie nu e, nimic nu e.
PS: Moralitatea din secolul XXI se face cu imaginile timpului. Cu accent decisiv pe imagine. Așa cum muzica a căpătat videoclip. Și amintesc asta pentru că Mike Săvuică a regizat povestea filmată pentru un album Peter the Phanton, poveste ca un scurtmetraj: Planet of Broken Dreams. Mai mult decât un suport pentru muzică, mai degrabă o îmbinare omogenă. Un film în care regăsim câteva nume din Omule.
NOTE
[0] Omule (Everyman)
de Autor necunoscut, adaptare Mike Săvuică și Ștefan Cudalb
Compania Unfortunate Thespians
Regia: Mike Savuica
Scenografia: Cilem Türköz / Coregrafia: Mike Savuica
Muzica / Aranjament muzical: Elena Albu-M., Alexandra Listrat, Elena Duta // Lumini / Video Design: Andrei Marin
Distribuția: Om - Alin Aronovici, Tudor Bondoc, Cristiana C. Clucencu, Ștefan Cudalb, Jennifer Dumitrașcu, Delia Rădulescu, Alexia Blanariu, Răducu Diaconu / Ștefan Mateuț, Selena Hoiss; Dumnezeu / Fapte Bune - Ioana Mărăscu / Daria Brojban; Moartea - Daria Brojban / Ioana Mărăscu; Lilith - Jennifer Dumitrașcu; Tatăl - Alin Aronovici; Mama - Elena Radu; Sora - Delia Rădulescu; Avuția - Jennifer Dumitrașcu, Selena Hoiss; Cunoașterea - Delia Rădulescu / Cristiana C. Clucencu; Omul-Copil - Alexia Blanariu, Răducu Diaconu / Ștefan Mateuț