Să fie clar de la început: la Guča se halesc porci, se cântă și se bea. E fum, și gălăgie, și mișto. Nu știu cum a fost la alte ediții (am mai auzit doar mărturii de la supraviețuitori), dar anul ăsta a fost dezmăț. Alte cuvinte care ar putea descrie vibe-ul și atmosfera ar fi: rupere, țircus, prăpăd, n-are rost sau dă-te drecu!
Am fost la Guča (în sfârșit!) și mi-a plăcut mai mult ca la munte, chiar dacă e între munți. Fizic, terestru, seamănă cu Valea Omului din județul CJ, un loc idilic, cu aer arhaic și caduc, între dealuri și începuturi de munți, un nod al satelor și al drumurilor de transport și negoț de odinioară. Cuvântul ăsta, "odinioară", pare că descinde din Odin, zeul nordic, iar cum noi suntem acum în Balcani îl transformăm, cu ajutorul zeului local la îndemână, Perun (n.r. un fel de Zeus în mitologia slavă), în "perunioară". Nu de altceva, dar aduce a prună.
La Guča se cântă peste tot, de la scena mare la cea mică (cu gresie, a casei de cultură), pe terase, în birt, pe masă, sub masă, lângă masă, pe statui, în căruțe, șarete sau oriunde. Se cântă de nevoie, de plăcere, cu abnegație sau dedicație. Muzică tradițională, ar spune unii, fanfară, zic alții, proto-manele, turbo-folk și câte și mai câte nevrute, spun ceilalți. Nu mai contează, toți dau din cur, dansează.
Scena mare de pe stadionul de fotbal s-a umplut ochi. Roșii. Am prins recitalul lui Boban Marković și orchestrele adiacente din deschidere. Decente. Corect executat, cu coi și smanes, un sound la zi, compresat, tunat, slavic, adevărat. Cele mai des auzite cuvinte printre versuri sunt: liuba, lepa, oci și Serbia.
Muzicanții orchestrelor, de la mic la mare, puradel sau octogenar, se îmbracă standard ca bandurile de cover sau echipele de fotbal. Pantaloni la fel, tricouri sau cămăși (depinde de vârstă și rang). Unii au numele trupei musai imprimat pe spate sau pe toba mare (de ex. Kalashnikov Orkestar). Mă gândeam să le propun niște nume mai cinstite: Tinnitus Orkestar, Ansamblul Spaimaț Timpanač sau Surzenski Brass Band. Pe bune, îți țiuie urechile ca dracu după o tură de coveruri Bregovic. Șoșoacă în duet cu Floricica șoptesc pe lângă ăștia.
Muzica pe care o cântă este transmisă în familie din moș în strămoș, din bunic în tată-n fiu, de secole de către cei ce-au venit pe cai din India sau din imperiul cu semilună. La origine, au fost instrumentiști ai aparatului de război otoman, folosind, probabil, în orchestra militară celebrele daval turcești (tobe mari) și nu mai puțin celebrele zil (cinele) pentru a băga sperieții-n dușmani. După eliberarea de ocupația musulmană, muzica militară se transformă pe nesimțite în muzică de dans, petrecere, nuntă și, vrând-nevrând, de voie, de nevoie, de înmormântare. Adevărul e că, uneori, ritmul tobelor aduce ori a tun ori a tropăit de cai, parcă e o încercare de reproducere a "universului sonor" al asupririi din partea cotropitorilor.
Pe muzica martoră a ororilor din războaiele de perunioară, acum se fredonează și se dansează. Nimic mai pacifist! Festivalul trompetelor a avut prima ediție în 1961, cu mult înainte de Woodstockul americănesc, și a fost, fără să vrea, sau să știe, un proto-Woodstock balcanic care profesa, fără hendrixi și joplini, doar dând pe goarnă, pacea. Și, ca în timp să se confirme cutuma, festivalul nu și-a încetat activitatea nici în timpul bombardamentelor americane ale anilor '90. Parcă-n ciudă.
La Guča, pare că nu există reguli, singurul lucru constant și de netăgăduit, de la care nu se abate nimeni, e că tot timpul este și trebuie să fie gălăgie. Dacă nu, iei amendă. Din nou, alte cuvinte care pot descrie toată treaba ar fi: hărmălaie, balamuc, nebuneală, demență sau iureș.
Toată lumea e vie de beată, alămurile strălucesc pe culmile acutelor și se opresc abia pe la 5 dimineața, în timp ce trezirea se dă la 7. Serios, la 7 dimineața încep să cânte. Se trâmbițează simultan pe 3 terase într-un radius de 15 metri. Minimum 3 orchestre ori 8-9 muzicanți, asta înseamnă 6 tobari și cam 20 și ceva de suflători cu obrajii bulbucați de se dau sonometrele peste cap mai rău ca apometrele la Broșteni.
S-a executat la infinit, pe repeat, tot repertoriul Bregovic-ian și, mai mult ca niciodată. am înțeles că pentru filme sursa e strada, fiindcă am revăzut cadru cu cadru, de data asta live, secvențe întregi din Undergound și Pisica Alba-Neagra ale celui fugit la Teatrul Armatei arondat Kremlinului.
La capitolul merchandise, stăm bine. Tricouri, steaguri și magneți cu tot soiul de Decebali locali triumfători în lupte, partizani, Tito, Milos, Che Guevara și, în general, tot ce e spirit revoluționar și convine. La șosete, printre Mickey Mouse, Superman și multe alte chipuri de vedete și starlete, tronau ciorapi cu Putin & Trump, numai buni de purtat cu șlapi vara, precum în Alaska, așa și pe Siberia. Să nu se facă voia lor! Practic îi poți avea pe amândoi la picioare și să-i schimbi zilnic între ei. Unu pe dreptu, ălalaltu' pe stângu'.Sau să-i lași să se împută. În caz de desperechere, doi la leu. Sau la dinar.
Pe lângă printuri, se vând chiloți, sutiene, găleți, sobe, ceramică, surplusuri de efecte militare ale unor războaie apuse și, în mod candid, vată pe băț și turte dulci în forme de inimioară.
Istoric, unii sârbi țin cu Maica Rusie și cu Taica mai Puțin. Mecla lui atârnă înrămată prin crâșme, alături de reclame la Jack, Cola și Harley. Anti-UE, FUCK NATO, FUCK USA, bem rakija, dar ne îmbătăm și cu whisky. De fumat, preferăm Marlboro. Pe care îl aprindem cu Zippo. Se dă cu stângu-n dreaptu și, ca s-o spunem pe-a dreaptă, mai suntem și stângaci în stângăcii. Nema' problema (n.r. & nema pička)!
La alcool, care primează mâncării, e simplu: răchie și bere. Terminați cu prostiile, nu tu Cuba libre, gin tonic sau prosecco! Răchie de prună, dunja (n.r. gutuie), struguri, mere, pere, și, din voleu, bere. Mâncarea e fudulie, băutura e temelie. Gradele țuicilor (precum cele Celsius: 35-40) au ținut spiritele încinse, ochii zvăpăiați și ficații turați.
Când vine vorba de haleală, e la fel, simplu, dar totuși complicat. Depinde de care parte a lui Codex alimentarium te plasezi. Totul se gătește la foc deschis, cărbuni, proțap, grill sau ceaun. Fumălău, damfuri, miresme și miasme. Nu există grill de pe care să nu-ți zâmbească zeflemitor un purcel tinerel, de abia trecut de vârsta godăciei, semi-rumenit, îmbălsămat și primenit. Schingiuiți, trași prin proțap, pare că au păcătuit de moarte și sunt damnați la osânda eternă în public. Își scurg osânza pe asfalt și se căiesc rostogolindu-se pe gâtleje până în adâncurile pântecelor slave. Stați lejeri, nici gagicile nu-s slabe.
S-au decimat turme de porcine pentru ospățul ăsta și pare că ei, porcii, de când au mușcat din Trabant, sunt principalii vinovați. Cu proțapu' 'nfipt 'n cur și ieșit prin gât, picioarele legate să nu se crăcăneze în timpul rotisării, unora li se mai deschid fălcile și surâd precum copchii din carusele. Și arși pe rug, și trași în țeapă fac deliciul pofticioșilor. Pare că dansează în ritmul muzicii pe grătar într-un balet porcin atent coregrafiat. Carnagiu perpetuu, expus și defalcat pe mesele acoperite cu carouri roșii. Unii mai pântecoși se apară de moarte și saltă pljeskavicele precum sămânța de floarea soarelui și aproape toată lumea are în colțul gurii o urmă de kajmak.
La aperitiv, întregesc suita cevapi cu nemiluita. Singura mâncare fără carne este pâinea și salata shopska. E atâta carnivoreală că un țâmp de găină ar fi prea vegetarian. Garnituri nu există, nici măcar cartofi prăjiți, nu își bate nimeni capu'.
Ai noștri burtoși de la Dedulești sunt vegani în comparație cu meniurile sârbești. Lucru știut, sârbii mănâncă în exces fructe, dar doar de coteț. Și dacă tot nu le mănâncă, atunci le beau. Gătite distilat în stare lichidă. Se hrănesc cu pljeskavica care e pentru ei e ca varza pentru clujeni sau braga pentru constănțeni. Mic dejun, pljeskavica, prânz, pljeskavica, cină, ghici ciupercă! Exagerez, dar nu prea. O bucată de carne între două felii de pâine și niște smecleu. Se poate găsi din Portugalia (bifana) până în cealaltă parte de continent. Cu variațiuni, bineînțeles. La plejka, porcul e ostentativ și dinadins statement. E sănătos pentru mentalul balcanic comun și merge de minune cu o răchie și o trompetă. Apropo de trompete, la Guča cine nu știe să sufle în trompetă își confecționează una mai mică și trage din ea. La nevoie, o și pasează. Miroase a verde proaspăt și tresare spiritul, generează culori, matrici și zâmbete tâmpe.
Am vorbit de floră, așa că să trecem la faună: tot ce vrei! Localnici îmbrăcați tradițional cu costume ce amintesc de portul otoman, un fel de opinci țuguiate, pantaloni tip șalvari, un soi de neo-ie, iar pe cap un hibrid de beretă militară și capișon turcesc.
Lepa brene (n.r. Lepa Brena e vedeta pop supremă a Serbiei) de pe sate, coafate și botoxate, la brațele sârbilor potenți, înveșmântați în trelinguri de firmă, adibași și borsete. O paradă continuă de burți trădează îndestularea, implicit bunăstarea. Printre picioarele lor, puradei cu acordeoane sparte visează averi, dar capătă mărunțiș. Mâini întinse fără poveste.
Vânzători ambulanți bronzați te îmbie cu parfumuri de firmă și ochelari și mai originali. Târgoveți, coate-goale, gură-cască, curioși, puleți, mulțime, norod, hipsteri internaționali, babe, nepoței, japonezi, fotografi, post-hipioți, lume bună și nebună. Turiști mirați că Europa poate fi și așa, pestriță și autentică. Ca să îl parafrazez pe I.D. Sîrbu: "dacă Europa e un biet continent, Guča e o lume".
Steaua lipsă a Serbiei de pe stindardul european nu e galbenă, e roșie. Ce o însemna nu știu, dar am văzut-o ca însemn atât pe frontispiciile clădirilor cât și pe cozoroacele șepcilor. Norocoasă sau căzătoare e a lor și o poartă cu mândrie. Unii. Și mai ducă-se dracu normele UE! Serbia e fizic în Europa, dar psihic e în lumea ei și pare că e foarte bine așa. Jiveli!
Desprinse din context dar absolut necesare în nebunia lor, defilau pe ulițe două personaje de poveste. Un gagiu îmbrăcat în Batman ce conducea un soi de tricicletă low-rider americană / rișcă indiană și un flăcău ce purta pe umăr un uliu. Am rămas uluit.
La Guča se doarme oriunde, când și cum se poate. Se dormitează cu măsură, iar în restul timpului se bea. Se bea și se doarme unde se bea. La masă, sub masă, sau pe masă, în pozițiile clasice, ceasornicar, dentist sau filozof, în șanț, groapă, tufă, boschete, picioare sau aievea. Cu puțin noroc la cazare, dacă nu, măcar în mașină, cort sau rulotă. Somn ușor, dacă poți.
Copil fiind, aveam în bloc o familie de sârbi care în weekenduri realiza grătare cu mic cu mare în spatele blocului. Din boxele Daciei 1100, răcnea Lepa și Nena, iar fumul, cu tot cu miros, ne intra în case. Ne plăcea, cu toate că nu se cădea. Îmi dau seama acum că de aici le venea vecinilor, din Serbia sau fosta Yugoslavia. Dacă moldovenii sunt frații noștri de peste Prut, pentru bănățeni, sârbii sunt frații noștri din Banatul pe care îl împărțim. Le bem dunja, le mâncăm Eurocremu' și Cipiripi (n.r. faimoase dulciuri iugoslavo-sârbești), ne condimentăm zupa cu Vegeta și mai chefuim (rar, că ne-a cam supărat) pe Goran. Ne avem ca frații, dar ne comportăm ca surorile.
Top imagini ce au rămas ne-fotografiate:
1. O babă adusă de spate care dansa lângă o orchestră în față unui birt și care nu se dădea plecată. (Au luat-o sus, pe brațe, ceva rubedenii).
2. Un covek semi viu de beat, asudat și înfierbântat care s-a șters la propriu cu o pljeskavica pe față confundând-o cu un prosop. Chestia și mai tare e că nu s-a mirat nimeni.
3. Un puradel care cânta cu trompeta de-a dracu fix în urechea unui bețiv ce dormea sub o statuie. Unu cântă, altu' doarme, restu' râde.
4. Fuduliile unui purcel la proțap care arătau exact ca doi clopoței ce și-i pun românii pe uși în preajma Crăciunului.
5. Un reel cu mine, care nu există, dar pe care îmi permit să-l imaginez. Salvez o purcică de la proțap, îi scot baioneta aia ruginită din cur, o ducem la fier vechi și, cu banii obținuți, o scot în sat la cea mai selectă cocină cu 5 stele roșii Michelin și ordon masterchefului cele mai apetisante lături. O orchestră de îngeri obezi ne cântă îndrăcit din trompete de aur, iar eu dansez cu călcâiele înfipte în cărbuni și capul în norul de fum. Bregovic ne face vânt cu o frunză de palmier. În brațele mele, Zâna-purcică grohăie suav. Gângav o las pe spate și-o tzuc în rât. Ea e sfioasă, dar are puterea de a-mi șopti în ureche atât: "Porcule!".
Am grohăit discret și m-am trezit luni dimineața. Acum toate trompetele se odihnesc, tac. Buzele botoxate ale muzicanților nu mai suflă în muștiuc. În sfârșit, e liniște. Nu de mormânt, e liniște de Guča. Acum singura gălăgie vine de la țiuiturile urechilor. Toți se fac (în cor) că n-au auzit de tinitus. Au amuțit trompetele și au asurzit urechile.
Dau să plec din parcare și aud un poc! O Zastava coaptă dă cu spatele într-o rablă de VW tip anii '90. Șoferii matrafoxați ies mirați și împulecați. Se vede că n-au băut apă de ceva vreme. Belesc ochii amândoi la tablele ruginit-îndoite, bagă un "Pičku materinu!", ceva cu "kurac" și ambii concluzionează slavic: "Aide brate, jiveli". Și pleacă. Îndoiți. Și ei, și mașinile. That's the spirit! Sper să-i revăd la ediția a 65-a.
La graniță, vameșul întreabă: "Unde fost?". "La Guča, trumpet festival", mimez în sârbește. Face semn să dau jos ochelarii, mă execut iar el râde. Spune ceva ce nu înțeleg, ceva de bine, sper, deși știu că nu e. Îl iert. El mă lasă să trec granița, eu îl las să rămână unde e. Că stă bine.
La anul, îmi fac un stand portabil cu dopuri de urechi. Uneori mă ambetez cu țuică, alteori cu câte o iluzie. Vorba poetului, când mă las de alcool, am să mă îmbăt de fericire.
P.S. Am băut un singur shot de dunja. Jur pe vai de steaua mea! Roșie.
P.P.S. Intrarea la festival e liberă și e cu competiție între banduri, dar diplomele nu contează când vine vorba de artiști. Fie să câștige cel mai ne bun.
P.P.P.S. Am primit din oficiu un blid cu făsulă de la un bucătar și o bere de la niște nemți. Mă duc și la anu', au uitat să-mi dea țuică de zmeură fără alcool și pljeskavica vegetariană. Fiindcă îmi plac blasfemiile.