Context
Între 14 și 16 august 2025, a avut loc, în curtea RYMA a Cetății din Alba Iulia , a 11-a ediție a Dark Bombastic Evening (DBE 11). În cuvintele organizatorilor, "DBE is an atypical platform that supports the Underground Spirit, quality and diverse artistic expression, freedom of opinion, common sense, decency, openness to novelty and lack of standardization in all and everything."
Preambul
E foarte greu să pui titluri, nume, subtitluri care în două sau trei cuvinte să cuprindă sau să surprindă o lume, o stare, o întâmplare, o faptă, un act, un festival sau un ritual. Fie el sporadic sau anual. În România, s-a autointitulat Dark Bombastic Evening (DAB). Nași, geambașii de underground, Daiana & Doru. Ritualul are loc aproape anual în spațiile Ryma a cetății Carolina, Alba Iulia. După caz, Neagra Iulia.
Suntem la mijlocul lunii august, se topește asfaltul mai repede ca smoala din cazane, iar metalarii umblă tot în negru și cu bocanci. Și nu e ca și cum ar exista un negru de vară mai deschis, nu, e cel mai întunecat negru posibil, apropiat de vantablack. Aici e un pic mai complexă treaba, pentru că există mai multe tipuri de metalari, la fel cum există mai multe nuanțe de negru.
Mă întreb dacă nu ar trebui inventat Pink Metal, un fel de metal de vară, ca un șpritz cu roze și să umblăm toți ca pantera.
La capitolul outlook, metalarii excelează din cap până în picioare. Nici un alt gen muzical nu e mai pe față ca metalul. De sus în jos, pe umeri pletele le curg râu, de bere, pân la brâu, curele de piele, cartușiere, cercei, piersuri, machiaje, lanțuri, pentakilograme, cruciulițe întoarse, pandantive, geci de piele, veste, ținte, insigne, patchuri, baticuri, șepci și on the top, tricouri. Când cumperi un tricou de la standul de merch, susții trupa, tu nu rămâi la bustu gol, trupeții nu rămân în curu gol. Pe scurt, sunt trup și suflet pentru trupe.
Sunt câteva categorii mari și late de tricouri:
1. Tricoul de fan, cu trupa preferată. Tricoul ăsta arată tuturor cine ești, ce asculți și ce susții. Se poartă cu sfințenie, rar la sărbători și evenimente speciale.
2. Tricoul de festival. Ăsta ne spune pe unde ai umblat. E ca un gps textil. E și un indicator despre implicarea ta în scenă, dar și un counter de finanțe, posibilități și disponibilități de a cheltui și investi în mișcare. Holy grail-ul era tricoul cu Wacken, dar s-a dus, nu te mai crede nimeni că ai fost, fiindcă se găsesc și în piață sau la second. După, era Brutal Assault, Graspop și, mai nou, Prophecy și Obscene Extreme. Acum, sătui de import, suntem mândri cu iile Rockstadt. Tricourile cu DBE 11 s-au dus instant. Eu nu am prins, iar pentru unul cu Dødheimsgard am avut nevoie de pile.
3. Tricoul de show-off. Adică habar nu ai ce porți, dar îți place modelu' că e cu sânge, capete de morți, spurcăciuni, mortăciuni sau, generic, scheleți. Ori ești prost, ori ești de la ceva brigadă anti-drob. Dă-te drecu.
4. Tricoul negru simplu. Care ne spune așa: "Eu am păreri fff stricte, dar nu afișez nimic că oricum nu înțelegeți, sunteți proști. Cine știe cunoaște. Sunt atât de negru în gând și suflet, că nu pun nicio culoare pe mine."
5. Tricoul sau cămașa cu culori, desene, mesaje idioate, pijamale, lidl etc. Adică, mi se rupe. Biserica arde, blackerii se machiază.
Deseori se asortează cu brățările de acces, martore tăcute ale pelegrinărilor festivaliere estivaliere. Uneori acoperă cicatricile provocate venelor de lame. Nu intrăm în detalii.
Nu e ușor să îți alegi garderoba de festival. Mai ales vara. Pentru unii e mai dificil decât e pentru o mireasă. Un tricou greșit te poate plasa pe o poziție mai inferioară decât a fost Volodymyr în Biroul Oval din cauză de lipsă de sacou.
Mă gândeam să inventez tricoul cu imprimeu "schimbabil, interșanjabil" care să ruleze în loop, ca o reclamă, cu ce trupă sau fest vrei tu. Ar merge, nu?
Personal, m-am bucurat să văd tricouri cu trupe cult, astăzi, din păcate, apuse: Urfaust, The Devil's Blood, Sadness. Apropo de Sadness, a rulat pe heavy rotation în timpul change-over-ului infama... hai, aveți 10 minute să o ghiciți...!??
Am văzut tricouri cu Gărâna Jazz Fest 2025 și, pe lângă că m-am bucurat, m-am gândit că ce mișto ar fi să facă festurile schimb de public între ele, ca studenții la Erasmus, numai să se cheme Euronymous. Să meargă metalarii la jazz și viceversa. Unora le-ar plăcea metalul, sunt sigur. Dragi blackeri, încercați vă rog să ascultați Esbjorn Svensson Trio sau Eivind Aarset, doar așa, ca ex. Dragi jazzomani, vă rog să plecați urechea la Ved Buens Ende sau Virus. Chestia tare e că nordicii au și cel mai aspru black metal, dar și cel mai rafinat jazz. O fi de la frig? Odin știe.
La fiecare fest îmi vin idei nepatentate de antreprenor scăpătat. Acu', zic că ar trebui inventate sandalele tip bocanc, cu crampoane și metal în vârf, negre, de piele. Nu, nu e vorba doar de confortul ghioambelor, dar imaginați-vă că, atunci când te pui în cap sau o pui de un stage-dive, semnul satanei, ăla pe care îl reclamă DIO (coarnele de diavol, degetul mic și arătătorul sus), s-ar putea face și cu picioarele. Eh, cum ar fi? Să fii Satana din cap până-n picioare?
Mi le bag, nu o să facă nimeni asta.
În semn de protest inutil, la debutul festului, am stat desculț la foc cu tobă și bas improvizat cu ars de simboluri, lumânări, fum și scântei. Nimic ezoteric. Și, da, nu e ușor nici să deschizi, nici să închizi așa un eveniment. De fapt, nu e eveniment, e mult peste, e gândit ca un întreg, ca un spectacol tip fluviu, a cărui structură e greu permeabilă. Timiditatea în fața necunoscutului și spaima desprinderii de familiar și familial sunt cumplite, deși Doru & Daiana au gândit flowul, firul roșu, ca în Metamorfoza basmului a lui Propp: început, locul acțiunii, timpul, pe urmă personajele, intriga... știți de la orele de limba română. Chiar, oare cum eram ca popor dacă la materia "muzică" ne predau, în loc de melc melc codobelc, thrash și black metal? Haideți, copii, și acum toată clasa în cor: Blooood, fiiiirree, deaaaaathh!!
Poa' să spună lumea și biserica ce o vrea, metalarii sunt unul din cei mai civilizați spectatori, chiar dacă au cam chiulit de la religie. Nu tu gunoi, nu mucuri, peturi, flegme, seringi, nimic. Eventual mătreață sau păduchi, dar nu e cazul. Mirosea toată Ryma a șampoane și balsam, de numa fluturi ne ieșeau pe nas. Și dacă la pițipoance mândria e botoxu și siliconu, la metalari e pleata, bă, tată, și nimeni n-are tupeu să poarte perucă. Metalul e un element natural, așa că să ne purtăm ca atare.
Am întâlnit oameni pe care nu i-am văzut de la primele concerte cu Negură Bunget, români veniți în vacanță la DBE din Austria, Germania, Belgia sau America. Fie pâinea cât de rea, tot mai bună e drujba la Alba Iulia. Vin în țară de iepuraș sau Crăciun și, o dată pe an, își vizitează, in extenso, familia muzicală, prietenii din copilărie împreună cu care și-au sfâșiat blugii, au băut Vodka Perfect în spatele blocului, și-au convins profesorii să nu le taie pletele, cu care acum își lasă chelie împreună. Pentru ei, muzica nu e o modă sau vrăjeală, trend de vară sau prosteală. E un fel de a trăi și vor traversa împreună la braț viața. Pentru unii dintre ei, muzica este tot ce au. Magia și forța ei, atunci când e cântată și ascultată live, înseamnă nimic mai mult decât tot. Aici nu e loc de playback. Aici se simte. Aici lumea se uită la ce chitară are ăla, cum sună basu, ce rapid e tobarul, ce frumos urlă, ce candid zbiară, ce suav grohăie. Pe scurt, cei de aici divinizează sunetul. Contează viteza, volumul, nuanța, dar și emoția, fragilul, gama, disonanța.
Un public elitist, cu urechea cât pâlnia de gramofon, prin care au trecut mai multe metale decât fier vechi prin portul de la Pontus Euxinus. Ăștia nu pot fi păcăliți la 2 chestii. La muzică și la pălincă. Imediat se prind conoisseurii dacă nu e "de aia d'a bună". O sticluță bine ticluită cu poțiunea corectă într-însa poate "face seara". Apropo de licori, am descoperit minunăția asta. Recomand.
Am sorbit un strop și, ca prin magie, a început festul. Le iau aleatoriu, cum îmi vin.
De Sfîntă Mărie, fără pic de jenă, belgienii de la Wolvennest (parte din mica familie de trupe cu 3 chitări), au venit cu un sound solid, masiv, cât un perete de tsunami. Le știu discurile de când s-au lansat, dar parcă tot live e mai bine. După concert, am ajutat la change over și ca să pipăi instrumentele pe care se cântă. Mi-e mai clar ca niciodată că nu am auzit un snare mai bun decât un Ludwig Supraphonic de 6,5. Dacă trupa asta va rămâne în istorie cu un hit, acesta va fi Ritual lovers. Basistul mi-a arătat cum arată un deget de băsar după show.
Prin comparație, vocalista, care cântă și la Theremin, nu e nevoită nici măcar să atingă (deloc!!!) instrumentul. Dacă e multă nedreptate în lume, atunci de ce să nu fie și pe scenă? Mă opresc aici, ca să nu devin Ritual hater.
Pe Dirty Granny Tales, i-am văzut a treia oară la DBE, semn că sunt sânge prin venele festului. Pentru mine, sunt combinația perfectă de muzică și teatru, cu elemente de clownerie, animație și dans. Ei descind din străvechea artă a teatrului grecesc. Oedip, Electra, Antigona mustesc prin muzica și bestiarul imaginarului lor desprins din cetatea Tebei. Scos de ochi, îngropat de copii, sex cu mămica și câte și mai câte orori și tragedii. Strănepoții zeilor greci sunt în ton cu vremurile ce le străbat și își spun povestea brut și frontal. Dacă ar fi fost și bunică-mea atât de dirty ca frații noștri eleni, azi eram Sofocle dacă nu măcar Euripide.
I-am auzit pe mulți după show-ul lor spunând "Asta e artă". Aveau dreptate. Am avut parte de un spectacol complex, cu artiști în toată puterea cuvântului. Stavros e dă shit prin simplitate și prezență, iar Christina e o apariție scenică desăvârșită. Actorii, păpușile, decorul, costumele, machiajul, proiecția, recuzitele și, nu în ultimul rând, muzica au fost toate legate strâns unele de celelalte. Nu ca gyrosu' la spartan. Kalimera parcă se spune, nu?
Genune au un tobar bun care sigur va fi și mai bun (dacă ținem cont că less is more), un vocal expresiv scenic, ale cărui unduiri trădează o fragilitate atât audio cât și video. Mi-am primit, fără să vreau, discul. După Genune, au urmat Abyssic, cu niște nume parcă înfrățite în aceeași stratosferă de suprafața a infernului.
Am trăit să o văd și pe asta: black metal cu contrabas. Cumva e logic. Violoncelul pe steroizi fost inventat de Richard Wagner, compozitor ce a inspirat parte din black metalul timpuriu, începând cu Quorthon. Așteptăm să vedem ce mai urmează. Poate piculină sau oboi, că la fagot deja i-am văzut pe mulți. Oh, boy!
Adevărul e că (și) asta face DBE-ul special. Aici nu vezi doar trupe standard, cu chitară, bas, tobe, clapă sau urlet. Aici mai apare câte un instrument ciudat, dacă nu împrumutat din fosa operei, atunci măcar de la muzeul de etnologie, tot soiul de clopoței, drâmbe, viori sau instrumente ritualice bizare ce nu pot decât completa hăul sonor al prăpastiei din vârful gropii.
Hermopolis în variantă de duo, chitară si tobă, au sunat cât un big band. Relaxați, în pantaloni scurți și izmene, au cântat cu o violență ieșită din comun, ca și cum ar face-o pentru ultima oară. Tobarul a dat în tobele alea mai rău ca-n ruși, de ne-a durut pe toți în urechi, dar ne-a plăcut la ochi. Mi-a părut rău de cinele, dar m-am bucurat pentru vecinii din blocurile de vizavi. Ca să sune și mai tare, bătea cu bețele invers, măciucar. Mental, i-am propus două bâte de baseball, dar nu m-a auzit, bătea prea tare, prea ca la țară.
Forndom, solo act, ritual extrem de rudimentar, dar suficient. Muzică, costum, recuzite și sânge, pe față.
Veteranii scenei negre grecești, NIGHTFALL, au cântat la lăsatul serii un black metal cinstit și clasic. Clasicul negru, clasicii țepi, clasicul cuțit, clasicul blast-beat, traforaj-viteză, mantie. Înțeleg că s-au reunit după etapa de procreere a urmașilor. Bravo lor, mersi, bunicu'!
Au fost doar 2 tipi care s-au plictisit de moarte pe tot parcursul festului, cine a fost prezent sigur i-a remarcat. Stăteau pe la intrare, ambii îmbrăcați în negru, regulamentar, bocanci și tricouri cu ceva trupă obscură, de care nu am auzit, "Security". Râdem, glumim, moshim, dar nu părăsim incinta. Nu am avut la ce să intervină pentru că nu se bate nimeni, nu se împinge, nu se înghesuie, nu se nimic. Nimeni nu dă ÎN cap la nimeni, dar toți dau DIN cap, fiecare în ritmul și intensitatea lui sau în cel mai fericit caz, la unison. DBE e un festival de black-metal hippy. Ăștia de la security ar trebui să poarte rochii. Ca să nu spun și tocuri.
Seara, după concerte, metalarii, cu mic, cu mare, la scena de dj-ială a Corinei dau din șolduri, buci, mâini în aer, veselie, voie bună. Nu totul e despre încrâncenare. Țipăm, urlăm, satane divinizăm, da mai și dansăm.
DØDHEIMSGARD dau tonul avangardei în black metal. Punct. A umbra omega și Black medium current sunt, pentru mine, albumele de metal negru al oricărui an de acum înainte, până când trupa îl va scoate pe următorul. Îl aștept, la fel cum aștept să aud la coadă la Profi "Haideți și la casa 2!".
Mi se rupe de ce spun revistele de specialitate. Ca de cafea. La showul Dødheimsgard, pe scenă, sunt lumini cu întuneric, lipsite de culoare, din aparatul de fum nu iese fum, ci pucioasă, iar din boxe nu iese muzică ci însuși cântul. Greu de imaginat, darămite de explicat. Ușor de auzit, greu de ascultat.
Yusaf Parvez a străbătut istoria black metalului norvegian și, împreună cu trupa, rupe scenele de peste tot. La propriu. De data asta, a rupt un stativ de microfon și, în afară de Biju, ni s-a rupt tuturor, fiindcă probabil Doru a spus: "Îl plătesc io, mă doare-n trabuc". Yusaf aka Vicotnik e unul dintre puținii entertaineri ai scenei de metal extrem, iar elementele de clownerie pură de care uzează se mixează dumnezeiește cu orice satană care într-însul primează. Sare, urcă, pică, urlă, cântă, e imprevizibil, iar proximitatea publicului îi permite să improvizeze și să-l integreze în show. Saltimbancul Satanei, flancat de doi chitariști ceas, un basist țapăn și nou venitul Camille la tobă, are scena pentru el, e a lui, el, al nostru, noi, ai lor, ei, ai tuturor, și eșarfa lui din show, a mea. Mi-a făcut-o cadou. Am rămas mai tâmp ca Michael când a primit pâinea și sarea lu' Iliescu. Apropo, e prima ediție DBE fără Ghinion Iliescu, care, în sfârșit, a înțeles că e mai bine mort decât comunist. RIP, RIP, URA! (vorbele cuiva)
Am divagat, dar "død", prima treime a numelui trupei, în română e "mort"... în fine. Odată cu ultimul lor album realizez că black metalul a depășit avangarda, a ajuns la maturitate, înțelepciune și rafinament. Nu mai e un copil rebel, răzgâiat, care dă foc la biserici. Dacă ar fi să dau cu blasfemia, aș spune că, după fiecare concert al trupei, undeva, în lume, o bisericuță ia foc singură, cu de la sine putere, autocombustie instantanee cred că se numește. Doamne, ajută-te! Nu de altceva, dar știu bandul de la primul album Kronet Til Konge, care mi-a fost cântec de leagăn la pubertate. Vocea lui nu se măsoară în intensitate, nu e groasă sau subțire, urlată sau grohăită. E expresia pură a disperării conștiinței, sare adeseori din ton și intenție și părăsește partitura. Cântată, zbierată, clean sau parlando, eclectică, fantomatică, tremurândă, șoptindă și trecută prin întreg registrul de expresie vocală, pare că ochii ce o însoțesc au văzut undeva, cândva, ceva dincolo de vizibil. Mi-e și frică să îmi imaginez.
Aud ultimul band din backstage, ca pe un ecou. E curatoriat perfect pentru moment. Nu am mai putut să ies la Year of no light, scuze, băieți, fiindcă am avut privilegiul să îmi petrec noaptea cu DHG și cu vechiul meu coleg de arme, Edmond. Am băut despre muzică, instrumente, istorie, zei, dumnezei, credințe, religii, viață, moarte, alcool, droguri, vise, amintiri, muzică, trupe, prezent, viitor, AI, trecut, bani, fani, ani, muze și mâncare bio, până ne-au doborât aburii de prună eco în zori. Sângele apă minerrrallă nu se face.
Duminică la apusul zorilorm mă duc cu Gina la piața de vechituri și, tot belind ochii printre gioarse, îmi dau seama că nu caut nimic, nu îmi trebuie nimic și nu vreau nimic. Aud în urechi, paradisiac, concertul de cu o seară înainte. Teluric, o babă țipă conform etniei "Răscoliiiiți!!" și mă întreb că ce pula lu' Scaraoțchi să mai răscolesc, că m-au sfâșiat ăia aseară. O întreb hâtru dacă are "dødheimsgard", ea mă deoache și eu plec. Spre ieșire, un cuplu ce pare că păstrează minim o tradiție vinde perne handmade. Hmmm, parcă m-aș întoarce acasă și cu ceva pământesc, că prea am ars-o paradisiac cu îngeri decăzuți. Încă ambetat, ușor amuzat, întreb:
Puf sau pene pe bune?
Pene. (Ea)
De înger? (Eu)
Gâscă. (El)
Tot aia e. (zic)
(Ei ezită, ceva nu e bine.)
Da, dacă nu e buna perna? Dacă visez urât? Ce mă fac?? (Eu)
(Ăla, mai bou ca mine): Ți-o schimb.
Plec cu coada de satană între picioare încolăcită pe scârbavnicul mădular, perna sub braț și ajung în centrul Albei, unde am o treabă la muzeu. Aflu că mai sunt două festuri în paralel, Suflet de român și ceva cu reenactment de ciomăgeală daci vs. romani. Exclam un "Pe ei oștenii mei!" în gând și de abia aștept bătălia finală dintre barză, viezure și ciracii lui Traian. Merg să văd oștirile și dau de niște daci pleoștiți, fără pic de urmă de chef de tărăboistes, că e duminică și se mai anunță și furtună.
Picură, plouă, tună și fulgeră dacic, ro alert, roman alert, așa că o tulesc dacic printre curioșii cu vată pe băț și înghețate transpirate spre o umbrelă Sarmizegetusică care să ferească oaia din mine de intemperii, când, brusc, apar, ca din senin, deși ploua, vikingii Dødheimsgard. Abandonăm istoria și mergem toată oastea, pragmatic, la o terasă.
Un chelner se uită pieziș către noi și-i șoptește barmaniței sec: "băieții de la Rammstein". Are dreptate, da' invers. Le dau să bea whisky românesc și nucată. Ambele curg pe gâtlej cu ușurință și urmează alte 4 ore de povești și dezbateri. Iubire, muncă, regrete, gusturi, dezgusturi, țări, orașe, mâncăruri, boli, cipuri, tehnologie și mult, foarte mult umor. După toate astea, le-am spus că, dacă mă voi căsători vreodată, aș vrea ca la nunta mea ei să fie lăutari. Ghice, ce? Săraca mireasă, săracii socrii. Ferice de prietenii mei.
(Au lins licorile și s-au înfruptat din cărnetul românesc mai ceva ca vikingii. Cică ei n-au așa bun. Măcar atât.)
Am plecat spre casă mai bogat cu un zâmbet, multe autografe pe vinil, un joben de la Dirty, voalul lui Yusaf și un cinel de la un tobar. Când scriu cuvintele astea, realizez că mai sunt 354 de zile până la următoarea ediție DBE. Daiana, Doru... știu că înțelegeți aluzia mea fină. Numărătoare inversă ușoară! Kind reminder, echinocțiul, solstițiul, dragobetele și chiar și black friday se țin după manual, anual.
Apropo, buda din backstage arăta așa.
PS. Sunetul festului a fost asigurat de Edmond de la Dordeduh. Să fie clar și limpede.
PPS. Mersi de companie (și pentru parte din fotografiile de mai sus) line-up-ului de prieteni cu care am share-uit bunătățile riderului tehnic adus de acasă:
Iulică, Gina,
Norbertu,
Hexu, Cinty,
Edi, Alina,
Americanu,
Larisa, D-l Cioabă,
Dragoș, Sergiu,
Christ Inna,
Din nou, Doru, Daiana,
și, cu voia domnului,
însuși Satana!
... 354, 353, 352, 351, 350, 349, 34... 3........
