Cele mai multe scene din film reprezintă conversații între Platon și mama sau tatăl său - pe rând, niciodată împreună. Acestora li se adaugă cadre cu alte rude, printre care și fratele mai mic sau bunicii, dar și momente de intimitate emoțională între el și viitoarea soție. Felul în care regizorul face un film pentru a-și înțelege mai bine traumele transgeneraționale și a le vindeca pe cât se poate înainte să își întemeieze propria familie amintește de Holy Father al lui Andrei Dăscălescu, deși acesta se concentra doar pe relația tată-fiu.
Ruptura dintre părinții regizorului se face resimțită în liniște, fără scandal cum se întâmplă în alte cazuri. Dacă vreodată ei se regăsesc în același timp în fața camerei, interacționează cu oricine altcineva în afară de unul cu celălalt. Dacă cumva, Doamne ferește, rămân doar ei doi în încăpere, tăcerea vorbește mai clar decât ar putea-o face cuvintele. Când petrec timp separat cu Tudor, în casă sau în natură, discuțiile sunt mature, pline de justificări freudiene și raționalizări psihologice: părinții lor - bunicii lui - nu au fost nici ei afectuoși cu copiii, ceea ce a contribuit semnificativ la personalitatea lor. Dacă mama mamei i-a zis pentru prima dată în viață că o iubește când fiica avea 50 de ani, iar tatăl tatălui nu și-a confesat niciodată mândria față de fiu, nu e de mirare că o comunicare deschisă și sinceră a lipsit cu desăvârșire.
Această greșeală pare însă să se îndrepte de ambele părți, cel puțin în ce privește comunicarea părinte-copil. Tinerii îndrăgostiți au curajul, de asemenea, să se vulnerabilizeze unul în fața celuilalt, pentru a pregăti de pe acum terenul pentru ce urmează să fie o "dragoste mult mai complicată" decât se așteptau, odată cu nașterea băiatului lor. Concluzia e că "fiecare iubește așa cum poate" - să sperăm că violența fizică sau verbală nu se încadrează, totuși, aici, cum se întâmplă prea des în alte cupluri - și că de fapt cea mai grea parte nu e să găsim persoana potrivită, ci să reușim să facem echilibristică alături de ea pe sârma vieții. Coincidență sau nu, hanoracul regizorului inscripționat cu "ROOTS" (= rădăcini / origini în limba engleză) pare să confere și mai multă însemnătate scenei, fiind un simbol subtil pentru toate problemele lor de natură emoțională.
Cu o cromatică complet naturală și cadre statice sau filmate cu camera de mână, O familie aproape perfectă oferă publicului exemple de "așa da" și "așa nu" în ce privește comunicarea și relațiile dintre membrii familiei, dar și un model de cum ar putea fi reparate greșelile trecutului. Niciodată nu este prea târziu să deschidem un subiect pe care l-am evitat atât de mult timp sau să vorbim despre emoțiile noastre reale, îngropate atât de adânc încât am uitat și noi că există. Pentru un spectator care are deja o abordare sănătoasă în această direcție, documentarul poate deveni monoton, însă pentru cei care încă găsesc conceptul străin, poate reprezenta impulsul necesar ca să își schimbe viața. "Fiecare iubește așa cum poate", e adevărat. Dar norocul e că putem mereu să evoluăm înspre mai bine, și ne revine nouă datoria de a depune efortul pentru a atinge progresul.