Eppur si muove!
Sub asemenea auspicii de exclusivitate au urmat deliciile unei acțiuni cinematice derulate în preajma orașului Milet, a cărui originară colonie fusese, în antichitate, însăși tomitana Constanță.
Filmul s-a dovedit o matrioșkă doldora de povești melancolice: cea a regizorului aflat în impasul de a mai concepe chiar și un scurtmetraj impus de regimul festivalier din Söke și amfiteatrul antic al fostului Priene; cea a Cenușeherezadei, care i se tot destăinuie, prin repetate vocale expediate în regim nesolicitat, care îi captează regizorului interesul pentru visurile spulberate ale tinereții ei și nu a altora, similar chestionați pentru un posibil scenariu; cea a Aspasiei din Milet, femeia despre care nu s-a aflat niciodată dacă a sălășluit în penumbra lui Pericle al Atenei sau în admirația lui Socrate, dar cu siguranță în mozaicul care avea să inspire tabloul neoclasic de la Versailles, pictat de Michel Corneille; cea a corului antic de personaje, care sfârșiseră a fi altceva în viață decât își imaginaseră până la 35 de ani.
Asaltat de povești și de naratori dornici să își încredințeze experiențele trăite unei celebrități cineaste, aptă să le valorifice într-un nou film de lungmetraj (și de box office), invocat cu chin și disperare, Levent alege povestea Alyiei, pentru stilistica concentrică a narațiunii, derulată în elipse tot mai strânse în jurul traumei personale. Ceea ce au cei doi în comun este regimul obsesiv al traumei trecutului și incapacitatea de a se implica afectiv în prezent, ca urmare a eșecului relației de cuplu a părinților. Mama lui Levent îl părăsise în copilărie, pentru o vreme. Tatăl lui Alyie fusese nevoit să renunțe la o primă iubire, oprit fiind de originea alevită a celei de care se îndrăgostise în tinerețe, la care se reîntoarce la maturitate, părăsindu-și soția și copiii iviți, între timp. Între regizorul aflat în impas creativ și Alyie, deturnată de propriul tată nu doar de la o viață afectivă împlinită, ci și de la o carieră mult visată în avocatură, se țese o relație care nu are nimic în comun cu interesul romantic, cât mai degrabă cu infirmitatea pentru acesta. Teama permanentă de abandon și trauma repetitivă a eșecului sunt cele care se completează, reciproc, prin intermediul celor doi protagoniști.
Poveștile apar, dispar, se împletesc și se separă în barul Aspasia din Söke, de la parterul hotelului unde Aliye este bucătăreasă și cameristă, ca într-un Han al Ancuței în care se colectează amintirile trecătorilor de ocazie.
Întreaga tactică diegetică este o mantră menită să dezvăluie, treptat, importanța poveștilor în viețile oamenilor, ca și în travaliul construirii lor imaginare, din materialul răvășit al supraviețuirilor, pentru un uz general uman și un scop umanist etern. În tot acest demers, treptele narațiunii sunt de mai multe feluri: pentru narator - o dureroasă decojire a foilor de ceapă; pentru ascultător - o taină demnă de un confesional; pentru autorul chemat să le repovestească, în imagini - un travaliu fellinian, pe cât de poetic, pe atât de inexplicabil, niciodată inutil, puterea poveștii fiind etern vindecătoare. Prin intermediul coloanei sonore, polifonia narativă se transformă în poem vizual, de care melopeea se scutură prin inserții retorice meta-cinematice, în care personajul regizoral epuizat de creativitate și secat de inspirație se trezește fie spărgând al patrulea zid și zâmbind camerei de filmat, fie teoretizând pe marginea narațiunii, fie expediindu-și protagonista la cinema, pentru a viziona alt film al Pelinei Esmer, Regina Lear.
În registrul feminist al acestuia din urmă, inclusiv actuala peliculă pare omagiul adus femeii din umbră și muzei inspiratoare pe care ea o întrupează, în personalități precum Aspasia din Milet sau Alyia din Söke, care aleg să dăinuiască în umbra figurilor masculine doar din refuzul înțelept al celebrității devoratoare.
Poetica vizuală a operatorului de imagine Barbu Bălășoiu face ca roșul să devină culoarea răbdării aparent mute și lipsite de merite, a unei creativități care urlă pe interior. Roșul drapat al perdeluței de bucătărie ce ascunde o meritorie Cenușăreasă se transformă în rubinul satinat al rochiei premierei de film, care împrumută astfel coloristica covorului festivalier, în chip de autovalidare.
Rămâne cu privitorul imaginea modernistă a cinematografului din Efes, cu statut de Cinema Paradiso și Mecca a festivalului de film prezidat de Levent.
Este un film care promovează peisajul, atât pe cel urban (istanbulez sau efesian), cât și pe cel interior, al stărilor sufletești punctate de sonoritatea spațiilor marine. Declar acest film ca fiind, până acum, cel mai bun al anului 2025 - la egalitate cu A Sudden Glimpse to Deeper Things / O neașteptată întrezărire a unor lucruri mai profunde.