Actori sau simpli iubitori de poezie se înscriu pe o listă de așteptare ca să recite din versurile poetului național al Italiei - Dante Alighieri. Aflat în vacanță în minunatul oraș, actorul Bogdan Acatrinei a vrut să participe la această manifestare de comemorare. S-a înscris, a exersat câteva zile versurile în limba italiană și, cu multă emoție, s-a prezentat la ora alocată.
Scurt istoric al "L'ora che volge il disìo" ("Ora care schimbă dorința")
Cu ocazia celebrării a 700 de ani de la moartea lui Dante Alighieri, ale cărui rămășițe pământești se află în orașul Ravenna, proiectul L'ora che volge il disìo - Lectura perpetuă a Divinei Comedii - a început duminică, 13 septembrie 2020, la ora 18:00.
Inedita manifestare constă în citirea unui cânt din Divina Comedie în fiecare zi, cu excepția zilei de 25 decembrie, la Mormântul lui Dante. Acesta e modul italienilor de a celebra universalitatea operei lui Dante, permițând oricui, inclusiv celebrităților, să citească una dintre cele mai ilustre opere din istoria culturii italiene.
Primarul Michele de Pascale, invitatul de onoare, a inaugurat inițiativa cu o lectură în direct a primului cânt din Infern. De atunci, în fiecare zi, la mormântul marelui poet se adună mulțimi de oameni care ascultă nemuritoarele versuri recitate deopotrivă de actori, vedete, anonimi care iubesc poezia lui Dante.
L-am invitat pe Bogdan Acatrinei să ne povestească această experiență inedită.
"A fost un moment pe care nu-l voi uita. Zi de zi, voci din toată lumea dau viață versurilor care ne însoțesc de secole. Într-o zi toridă de august, a venit și rândul meu. Și, da, am simțit clar că Dante e viu, prin versurile sale.
Am privit participarea mea la lectura cântului XX din Paradiso, din Divina Comedie de Dante Alighieri, ca pe o adevărată provocare. Nu era pentru prima dată când interpretam un text în fața unui public, dar era pentru prima dată când mă confruntam cu dificultatea de a învăța și interpreta, cu respect și rigoare, un text amplu într-o limbă pe care nu o cunoșteam: italiana. Am simțit că datorez acest efort nu doar publicului, ci și culturii italiene și poetului lor național.
Primul pas pe care l-am făcut a fost traducerea textului în română. Așa am reușit să mă apropii de sensurile profunde ale versurilor lui Dante și să înțeleg ce anume dorea să transmită. Apoi am început să învăț cuvânt cu cuvânt varianta italiană. Nu a fost un simplu exercițiu de interpretare, ci o adevărată muncă de interiorizare. În fiecare vers simțeam energia poetului, ca și cum ar fi fost acolo, în spatele meu, sprijinindu-mă să rostesc cuvintele cu accentul și intonația potrivite. Această legătură m-a ajutat să depășesc bariera limbii și să transmit emoția cât mai fidel.
Timp de o săptămână mi-am făcut un program riguros, astfel încât să pot repeta intens. Am rostit textul prin curțile interioare din Ravenna, pe străzi, la terase și chiar în fața mormântului lui Dante, cu câteva zile înainte de momentul oficial al lecturii, programat pe 10 august 2025. Acolo, în acel loc încărcat de istorie și semnificație, am simțit cel mai puternic emoția întâlnirii mele cu Dante. Repetiția a devenit nu doar un exercițiu tehnic, ci și un ritual prin care m-am conectat cu spiritul textului.
Pentru a mă apropia cât mai mult de accentul autentic, am ascultat interpretările actorilor italieni. Le-am studiat ritmul, muzicalitatea, felul în care dau viață cuvintelor. A fost un proces dificil, dar necesar pentru a-mi depăși limitele și pentru a mă apropia de perfecțiune.
Cred că această experiență ilustrează esența meseriei de actor: munca asiduă cu sine, repetiția până la detaliu, căutarea permanentă a variantei optime, nu pentru orgoliul personal, ci pentru a putea transmite emoție și a oferi bucurie sufletelor celor care ascultă. Pentru mine, lectura cântului XX din Paradiso nu a fost doar o performanță artistică, ci și o întâlnire intimă cu Dante și cu menirea mea de actor.
Mai mult decât un simplu eveniment cultural, un ritual zilnic construit cu grijă de autoritățile italiene
Când am fost invitat să citesc un cânt din Divina Comedie la Ravenna, nu m-am gândit nici o clipă că experiența va rămâne cu mine mai puternic decât multe spectacole de pe scene mari. Era 10 august 2025, o zi toridă. Încă de la început mi-am dat seama că nu e vorba despre un simplu eveniment cultural, ci despre un ritual zilnic construit cu o grijă aparte de autoritățile italiene. De cinci ani, din 2020, în fiecare zi, tradiția recitării se păstrează cu sfințenie. Ar fi putut să aleagă fastul, festivalurile grandioase punctuale sau expozițiile de muzeu cu afișe care să sară în ochi. În schimb, au preferat să citească, zi după zi, un cânt din Divina Comedie chiar în fața mormântului poetului. Un cânt pe zi, fără întrerupere, într-un calendar care, dacă te gândești, devine aproape o respirație colectivă. Intenția lor a fost limpede - nu să facă spectacol, ci să transforme opera lui Dante într-un ritm cotidian, într-o rugăciune la care se poate alătura oricine. Un gest de o simplitate cuceritoare, repetat ritualic.
Publicul acestor lecturi nu seamănă cu cel al unui teatru sau al unui festival
Nu sunt sute de scaune aliniate și o regie bine definită. De cele mai multe ori, sunt oameni care trec întâmplător pe lângă mormânt, turiști care descoperă din ghid sau de pe o pancartă că la ora respectivă se citește Dante, câțiva localnici fideli care vin constant, aproape ca la liturghie. Publicul meu, din data de 10 august 2025, a fost publicul care a căutat versurile lui Dante. O profesoară universitară care vine în fiecare seară, doi localnici, turiști din câteva țări străine, care ascultau probabil cuvintele lui Dante pentru prima dată, echipa organizatorilor care a dorit să audă versiunea cantului XX, interpretată de un actor român nevorbitor de limbă italiană. Audiența e mereu fluidă, dar are o intensitate aparte. Pentru că oamenii știu că nu asistă la un spectacol în sensul obișnuit, ci la un act de continuitate.
De-a lungul anilor, prin acest proiect au trecut sute de cititori din toată lumea. Actori, scriitori, profesori, elevi, oameni obișnuiți care au dorit să își aducă vocea acolo. S-au citit cânturi în zeci de limbi, ceea ce a transformat inițiativa într-un fel de cor planetar. Fiecare voce și-a lăsat amprenta, dar împreună, toate au format un singur șir neîntrerupt. E poate cea mai frumoasă formă de prețuire a unui poet de talia lui Dante Aligheri. Nu prin monumentalizare și festivism, ci prin diversitate și accesibilitate.
O promisiune care rezistă de peste cinci ani
Pentru mine, ziua de 10 august 2025 a fost un test de rezistență. Ravenna ardea sub soare, iar în piața mică din fața mormântului nu era nici umbră, nici răcoare. Îți dai seama că într-un teatru mai poți controla temperatura, lumina, confortul spectatorului. Aici, nu. Aici citești cu fața transpirată, cu vocea prinsă între zgomotele străzii, și totuși cu sentimentul că nimic nu trebuie să întrerupă firul. Am simțit că fac parte dintr-un lanț pe care alții l-au început cu câțiva ani înainte și pe care alții îl vor duce mai departe a doua zi, și în ziua următoare, și peste o lună.
Asta mi se pare miraculos la acest proiect: a rezistat deja cinci ani, trecând prin veri toride și ierni tăioase. Nimeni nu a spus "azi nu se poate". Doar ziua de Crăciun rămâne liberă. În rest, zilnic, un cânt. E o formă de încăpățânare constructivă, ca și cum Ravenna întreagă ar fi decis să își păstreze cuvântul dat. Și în această perseverență stă adevărata forță a proiectului. Orice festival poate impresiona prin câteva zile de efervescență. Dar să susții ani la rând un ritual zilnic cere o altă energie - una comunitară, care transcende organizatorii și devine o tradiție a orașului. Mormântul lui Dante din Ravenna nu impresionează prin mărime, ci prin simplitate. E o mică construcție pătrată, ridicată din piatră deschisă, cu o cupolă discretă și o ușă de bronz care păstrează liniștea din interior. Înăuntru, sarcofagul alb este luminat slab, iar pe pereți se simte sobrietatea unui loc care nu are nevoie de ornamente pentru a impresiona. În fața mormântului arde o lampă cu ulei, alimentată, simbolic, de orașul Florența, care de sute de ani trimite combustibilul ca semn de recunoaștere. E ca o punte între locul unde Dante a trăit și cel unde a fost înmormântat.
Tradiția citirii Divinei Comedii în fața mausoleului se simte ca o respirație constantă, un ritm care nu s-a întrerupt de ani buni. Pe 10 august 2025, când am rostit cântul XX, am avut senzația că lumina aceea din Florența și liniștea Ravennei se întâlnesc în spațiul mic al mausoleului. Nu e o scenă, ci un cadru intim, unde cuvintele lui Dante par să își găsească ecoul natural. Mormântul rămâne un loc de reculegere și de continuitate: un om a fost îngropat aici, dar opera lui trăiește și e citită zi după zi, fără să obosească, căpătând noi înțelesuri.
Privind din exterior, poate părea o acțiune lipsită de importanță. Dar când ești acolo și simți cum versurile lui Dante răsună chiar lângă locul unde odihnește, înțelegi de ce are atâta greutate. Nu mai contează dacă sunt zece oameni în jur sau cincizeci. Contează că la aceeași oră, în același loc, în fiecare zi, cineva dă glas aceleiași opere. Se creează o continuitate care nu mai depinde de numărul spectatorilor, ci de consecvența gestului.
Opera lui Dante - un exercițiu colectiv de memorie și voce
Ca actor, am simțit că lectura mea nu îmi aparține doar mie. De obicei, într-un spectacol, ești tu, actorul, și publicul. Aici, relația era dublă: cu oamenii prezenți și cu Dante însuși. Aveam sentimentul că vocea mea se adaugă unui cor invizibil, întins pe cinci ani, și că ceea ce spun nu se va opri odată cu mine, ci va fi dus mai departe de următorul cititor. E o experiență care te dezvață de orgoliu. Nu tu ești în centru, ci textul și continuitatea lui.
Cred că aceasta a fost intenția reală a autorităților italiene: să pună în mișcare un mecanism care să dăinuie mai mult decât o comemorare punctuală. Să facă din Dante un contemporan zilnic, nu doar o figură celebrată prin evenimente fastuoase. Au reușit să transforme opera lui într-o practică vie, un exercițiu colectiv de memorie și voce. Și ceea ce e cu adevărat impresionant e că acest exercițiu a prins rădăcini și continuă, chiar dacă între timp lumea și-a schimbat prioritățile, chiar dacă s-a trecut printr-o pandemie, prin crize și schimbări de tot felul.
Am simțit că am pus umărul, chiar și pentru câteva minute, la o construcție colectivă care nu se mai oprește
Pe mine, ca actor, această experiență m-a atins profund. M-a învățat să respect mai degrabă gesturile simple și constante decât spectacolele grandioase. Să văd valoarea unui proiect care se hrănește din perseverență și spiritul de comunitate. Și m-a făcut să simt că, indiferent de țara din care vii, poți aparține pentru o clipă unei tradiții care devine și a ta.
Când am închis cartea după ce am rostit ultimul vers al cântului XX, nu am auzit aplauzele furtunoase specifice unui spectacol. Dar am auzit aplauze de recunoștință, împreună cu zâmbete, câteva priviri admirative și liniștea toropitoare a unei străzi care și-a continuat viața. Dar pentru mine, acel moment a fost de o intensitate rară. Am simțit că am pus umărul, chiar și pentru câteva minute, la o construcție colectivă care nu se mai oprește. Și asta e o bucurie pe care o port cu mine mai departe.
Îmi propun să aduc această tradiție și în România și să ne cinstim așa cum se cuvine poeții noștri naționali
După ce am citit la Ravenna un cânt din Divina Comedie, mi-a stăruit în minte o întrebare simplă: ce-ar fi dacă am face și noi, în România, ceva asemănător? Nu din dorința de a copia, ci din convingerea că literatura noastră merită aceeași continuitate vie, aceeași recunoaștere colectivă manifestată zilnic.
Mi-ar plăcea să văd, în fața bustului lui Eminescu, spre exemplu, în curtea unei biblioteci sau chiar într-un spațiu urban, o lectură cotidiană. Nu sporadic, nu doar pe data de 15 ianuarie sau 15 iunie, ci zilnic. Oameni diferiți, din toate colțurile țării - actori, poeți, elevi, profesori, părinți cu copii - citind câte o poezie, câte o pagină, câte un fragment. Nu pentru aplauze, ci pentru a ține aprins focul literaturii.
Avem poeți uriași: de la Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, până la poeți contemporani. Imaginați-vă un an în care, zi după zi, se citesc versuri românești, în toate dialectele, în toate limbile minorităților noastre, și chiar traduse pentru străini. Ar fi un cor al diversității noastre culturale.
Ceea ce am văzut la Ravenna m-a învățat că perseverența e cheia. Nu contează cât de numeros e publicul în fiecare zi. Contează continuitatea gestului. Dacă proiectul ar prinde rădăcini aici, ar putea deveni un exercițiu de memorie culturală și, mai mult decât atât, un act comunitar.
Visez să citesc într-o zi dintr-un poet român, pe o bancă, în parcul Cișmigiu, pe Aleea Scriitorilor, cu trecători oprindu-se pentru câteva minute. Și apoi să las locul altcuiva, știind că mâine va continua altă voce. Așa s-ar putea reaprinde flacăra literaturii române: printr-un gest simplu, repetat zilnic, până când devine firesc parte din viața noastră și din conștiința colectivă."
Notă: Înregistrarea recitării cântului XX don Divina Comedie poate fi urmărită pe pagina de Facebook a Paradiso XX La Lettura Perpetua della Commedia.