În Weapons, regizorul Zach Cregger, care vine ca din tun după Barbarian (2022), spune o poveste macabră, tragică, dar felul în care întregul concept e executat este absolut fascinant. Simplul mod în care povestea curge, extinzându-se pe mai multe paliere, dă o doză de autenticitate. Da, e horror, dacă ne luăm după câteva sperieturi și atmosfera apăsătoare. Da, e o experiență de vizionare bazată pe simțuri și pe reacții viscerale. Da, are multiple momente distincte, ciudate sau chiar grotești (scene de o violență explicită, cu mult sânge), filmul prezintă o situație în care niciun părinte nu vrea să se afle. Dispariția unei întregi clase de copii într-o singură noapte, cu excepția unui băiețel, în jurul căruia se învârt diverse zvonuri și supoziții. Dar nu e doar atât.
La bază, tema filmului, felul în care este filmat - cu lumini foarte slabe și difuze pe timpul nopții, cu un montaj care reușește să te țină mereu în suspans, suspans menținut și prin planurile secvență de urmărire sau a unghiurilor deosebite cu care regizorul se joacă, prin lumini și culori întunecate - toate duc spre un horror clasic, unul într-adevăr mult mai stilizat și mai creativ din punct de vedere tehnic. Însă mai multe substraturi ies la iveală în progresie narativă și pe măsură ce aflăm tot mai multe detalii surprinzătoare, șocante pe alocuri.
Cu subiecte ce implică vrăjitorie, magie neagră, telechinezie și imortalitate, Weapons are și o latură comică accentuată. Prin comic de situație și personaje absurde, filmul are și o viziune de meta-film, prin care introduce diverse elemente care nu țin neapărat de lumea în care poveste principală se petrece, astfel diversificând semnificativ tonul și subiectul filmului.
Structura și narațiunea, după cum spune și regizorul însuși, aduc a un Magnolia (1999, r. Paul Thomas Anderson) contemporan, în care mai mulți oameni dintr-o mică comunitate încearcă să își rezolve problemele personale și să își înfrunte propriile traume, într-un final ajungând ca toate aceste drumuri personale ale fiecărui individ în parte să se intersecteze într-un moment de catharsis... puțin mai sângeros.
În ce privește actorii, lucrurile sunt clare. Întreaga distribuție se capacitează la un nivel atât de înalt al credibilului încât ai impresia că urmărești un documentar sau un found-footage. Personajele și actorii care ies cel mai mult în evidență, în condițiile în care există mai mulți protagoniști, sunt cei mai prezenți pe întreaga durată a poveștii: Justine (Julia Garner), profesoara a cărei clasă a dispărut misterios, Archer (Josh Brolin), unul dintre tatăl unui copil dispărut, și cel care pe mine m-a făcut să consider filmul o comedie neagră, James (Austin Abrams), un drogat care are nevoie de bani și care, fără să vrea, împinge narațiunea înainte prin câteva scene cheie cu un polițist și o scurtă aventură pe care acesta o are. Fiecare interpretează tipologii de oameni așa cum poți întâlni în viața reală, iar restul distribuției, în frunte cu antagonista, Gladys (Amy Madigan), contribuie esențial la crearea unei atmosfere intime, nițel izolată, într-un cartier simplu de case dintr-un stat normal din SUA.
Este evident că tema principală și problematica pe care filmul o abordează este felul în care o comunitate restrânsă și apropiată reacționează în momentul în care se ivește o problemă care îi afectează pe toți, în toată lumea este implicată sau are un rol. De asemenea, se vorbește despre siguranța copiilor într-un mediu suburban și cum poate cineva care nu e din acea zonă, un străin, să schimbe o comunitate unită de oameni, și cum aceștia ajung să se întoarcă unul împotriva celuilalt.
Un ultim aspect (la limita dintre tehnic și emoțional) asupra căruia atrag atenția este muzica. În special, piesa de la început, Beware of Darkness, scrisă și interpretată de George Harrison în 1970, lansată pe primul său album post-Beatles, All Things Must Pass, o piesă care vorbește tocmai despre izolare și cât de ușor se poate pierde o persoană pe sine, în propria minte, într-un întuneric etern. Lucru care se întâmplă și la propriu și la figurat.
Într-o perioadă în care genul horror parcă începe să se dezghețe și să iasă puțin din zona sa de confort. unii regizori găsesc calea de a împinge limitele prin originalitate, creativitate, curaj și, ceea ce se întâmplă în Weapons, îmbinare a unor multiple genuri cinematografice - aici, thriller, psihologic, dramă, acțiune, și, cel mai accentuat, comedie. Cred că restul creatorilor de horror pot învăța foarte multe de la Cregger și de la filmul său, astfel încât, pe viitor, cinemaurile să mai beneficieze de acest tip de horror. Un horror care nu se teme să fie diferit și să expună un mesaj social important, chiar dacă prin metode ce pot fi considerate mai neortodoxe: fuziunea anxietății și a groazei din zona horror/thriller, cu momente hilare și absurde ale comediei și a ironizării momentelor care par clișee în filmele de groază.
Recomand Weapons? Cred că e deja evident că o fac cu cea mai mare căldură. E genul de film pe care îl trăiești cu adevărat în sala de cinema, și care, prin finalul propus, îți dă de gândit la un eveniment care, chiar dacă pare absurd sau nerealist, reușește să te convingă că oricui i se poate întâmpla.