La fix 30 de ani după ecranizarea romanului lui David Seltzer The Omen (unde rolurile principale erau deţinute de Gregory Peck şi Lee Remick), regizorul John Moore semnează un remake al cărui scenariu e scris de acelaşi Seltzer. Filmul s-a lansat chiar pe 06.06.2006, adică, vezi Doamne, ce mai lovitură de marketing. Am văzut la jurnalele de ştiri cum o tînără americană era speriată de film şi se întreba dacă tot ce spune filmul n-ar putea fi adevărat. Pe de altă parte, am înţeles că o altă americană, însărcinată, căreia medicii îi pronosticau că va naşte pe 06.06.06, a refuzat rugîndu-i să-i facă orice ca să nască ori înainte, ori după, ca să nu-l aducă pe lume pe Antichrist.
Cred că teama de Apocalipsă e ceva care ţine de inconştientul colectiv, mai mult de vreo angoasă de dispariţie, atavică, decît de nişte date certe. (Oare dinozaurii au avut semne despre Apocalipsa lor? Poate nişte urme ciudate pe iarbă ori au resimţit vreo panică generală subită.). Cert este că oamenii care se ocupă cu distracţia noastră (şi-şi trag profituri din asta) exploatează şi perpetuează aceste spaime atavice ale noastre, servindu-le ca şi cum ar fi inevitabile. Dacă inevitabilul nu s-a produs acum 30 de ani, de ce n-ar fi reexploatat din nou?
Cînd Richard Donner a făcut The Omen, cronicile vremii au păstrat o sumedenie de lucruri ciudate care s-au întîmplat. Printre altele, un avion cu care trebuia să zboare Gregory Peck a avut un accident, altul cu care el a zburat şi un altul cu care a zburat David Seltzer au fost lovite de fulger, iar regizorul a fost lovit de o maşină şi hotelul în care locuia a fost bombardat de Armata Republicană Irlandeză. Julia Stiles, care preia rolul deţinut de Lee Remick, mărturiseşte într-un interviu că singurul lucru mai ciudat petrecut pe parcursul filmărilor a fost faptul că tot ce s-a filmat într-o zi a fost distrus în mod bizar.
Filmul lui John Moore nu se îndepărtează de original. Nu inovează în materie de demonologie, de cîini negri şi urlete în preajma bisericilor. Are însă cîteva momente destul de crude- o decapitare foarte veridică şi o tragere în ţeapă, ca să nu mai pomenim sperieturile de uzură, cînd afară plouă, iar personajul negativ apare chiar în spatele eroului, pe cînd acesta se aplecase să se lege la şireturi. Dar pe lîngă asta, filmul strecoară şi apropouri ironice. De pildă, Mia Farrow, lansată în filmul lui Roman Polanski Rosemary's Baby (1968), unde interpreta chiar rolul unei femei care îl naşte pe diavol, are în filmul de faţă rolul păzitoarei diavolului-copil, apărută în chip de doică. Finalul filmului, cînd aşteptăm să vedem dacă sunt create premisele unei continuări, ni-l arată pe diavol preluat sub pulpană de preşedintele Statelor Unite (tatăl său, interpretat de Liev Schreiber, murise). Nu mai ştiu dacă aşa era şi în varianta originală, dar apariţia micului diavol de mînă cu preşedintele Americii sună ca un "statement" politic şi anunţă o continuare interesantă. Distribuţia de calitate (pe lîngă cei numiţi mai sus, David Thewlis, Pete Postlethwaite, Michael Gambon) dă mai multă respectabilitate acestui film care are totuşi bunul simţ de a nu se lua prea mult în serios, rămînînd în banca lui.