Antoine de Saint-Exupéry a scris Micul Prinț ca pe o spovedanie poetică adresată unui copil interior care refuză să moară. Oana Pellea și Lari Giorgescu au înțeles asta nu ca pe o convenție, ci ca pe o condiție a spectacolului. Textul devine, prin vocea lor, o confesiune care se ramifică, rând pe rând ei devenind Micul Prinț. Vocea Oanei trece printr-o întreagă gamă de interpretări și tonalități: de la cea a aceea a copilului care întreabă, cu insistență, fără a accepta să fie redus la tăcere, până la aceea a trandafirului, a regelui, bețivului, lampagiului, acarului, negustorului, șarpelui sau a vulpiței. De cealaltă parte, Lari e inițial vocea aviatorului - a adultului care își amintește, dar care știe că amintirea e un teritoriu fragil, pe cale să se destrame - devenind apoi înfumuratul, omul de afaceri și bătrânul geograf, cu intermezzo-uri interpretative de Mic Prinț. Din tensiunea acestor două registre se naște vibrația spectacolului - o întâlnire între memorie și inocență, între experiență și uimire.
Fără artificii scenice excesive, montarea folosește simplitatea ca pe o virtute: decorul este subtil, proiecțiile video delicate, iar muzica, atent aleasă, susține emoția fără a o copleși. Totul este construit astfel încât să lase loc pentru ceea ce textul cere cu disperare: sinceritate și vulnerabilitate. Această simplitate scenică funcționează ca o oglindă a textului: lumea lui Saint-Exupéry nu e bogată în obiecte, ci în simboluri. O stea nu e doar o stea, o floare nu e doar o floare.
Oana Pellea aduce un amestec rar de inocență, maturitate și un strop de melancolie. Dar nu e o melancolie ostentativă, ci una care se insinuează în fiecare inflexiune de voce. Ea este un alter ego al spectatorului: un adult prins între mirarea copilăriei și raționalitatea implacabilă a maturității. Când interpretează rolul trandafirului, vocea Oanei Pellea e tremurată, ca și cum memoria însăși ar fi o rană abia cicatrizată. Există în jocul ei o fragilitate asumată, un refuz de a impune certitudini. În schimb, lasă loc întrebării, ezitării, absenței.
Lari Giorgescu, în rolurile lui episodice de Mic Prinț, propune un contrast fascinant: energia lui e calmă, nu are exuberanța tipică a copilului din convențiile teatrale. Prințul său e mai degrabă un copil înțelept, încăpățânat în delicatețea lui, aproape un profet al inocenței. Fiecare întrebare pe care o adresează vine nu din neștiință, ci dintr-o nevoie de a obliga adultul la sinceritate. În vocea lui există o verticalitate morală care transcende vârsta, iar privirea lui - fixă, dar luminoasă - aduce aminte de ochii copiilor care privesc fără să clipească atunci când vor să afle adevărul.
Împreună, cei doi nu joacă unul lângă celălalt, ci unul prin celălalt. Relația lor scenică e construită pe absență și prezență alternantă. Această respirație e poate cea mai mare realizare a spectacolului.
Regia, o creație colectivă, nu caută spectacolul vizual, ci densitatea emoțională. Privind acest spectacol, nu putem să nu reflectăm la felul în care teatrul însuși se reinventează atunci când renunță la retorică. Dacă teatrul e, prin excelență, arta prezenței, aici prezența se realizează prin fragilitate, prin vulnerabilitate. Actorii nu par să joace, ci să își pună sufletul în fața noastră. Și poate că aici se află miezul spectacolului: adevărata artă nu constă în a arăta perfecțiunea, ci în a face vizibilă imperfecțiunea.
Spectacolul Oanei Pellea și al lui Lari Giorgescu e, în fond, un dialog despre pierdere. Pierderea copilăriei, pierderea prietenilor, pierderea sensului într-o lume care contabilizează totul și care uită esențialul. Dar totuși, în spatele acestei pierderi se află o promisiune: aceea că ceea ce este esențial nu se pierde niciodată. "Tot ce e mai important pe lume nu se vede. Nu poți cunoaște cu adevărat decât cu inima" devine, aici, nu o replică celebră repetată din obligație, ci un verdict existențial.
Micul Prinț nu este un spectacol destinat privirii, ci memoriei. Vocile celor doi actori par să vină dintr-un alt timp, dintr-o altă lume, și să ne viziteze pentru câteva clipe, lăsând în urmă o tăcere densă. Această tăcere e, poate, cea mai puternică emoție pe care o lasă spectacolul. Pentru că este tăcerea în care spectatorii caută răspunsuri la tot felul de întrebări: Când am uitat să mai fiu copil? Pe ce planetă trăiesc acum? Ascult sau doar aud? Privesc sau doar văd? De ce ne e frică să fim sinceri? Pentru cine sunt responsabil? Am "îmblânzit" pe cineva în viața asta?
Dincolo de analiza artistică, spectacolul ridică și o întrebare mai mare: ce poate fi teatrul astăzi, într-o lume saturată de imagini, de zgomot, de viteză? Răspunsul oferit de Micul Prinț este unul radical: teatrul poate fi o pauză. O pauză în care ne întâlnim nu cu actorii, ci cu noi înșine. O pauză în care înțelegem că a privi o floare, a asculta un prieten sau a accepta un rămas-bun nu sunt lucruri minore, ci singurele care contează cu adevărat. Și, poate, acesta este sensul profund al acestui spectacol: să ne reînvețe arta rămasului-bun. Pentru că întreaga poveste a Micului Prinț e o meditație despre plecare și despre ceea ce rămâne după plecare. Oana Pellea și Lari Giorgescu reușesc să transforme acest rămas-bun într-un act de frumusețe: nu e un adio sfâșietor, ci un salut către stele, către ceea ce ne depășește, dar pe care îl purtăm cu noi.
(foto: Miluță Flueraș, Cătălina Flămînzeanu, Oana Pellea)