De-a lungul istoriei culturii este vizibil statutul de pericol al uitării...Pentru Platon, omul se năştea cu toată cunoaşterea învăluită în suflet, numai că şocul naşterii aducea uitarea, salvarea omului producându-se numai atunci când, prin anamnesis regăsea comoara ascunsă în însăşi fiinţa sa...
E clar că dansul se naşte într-o anumită formă în România, acum, că avem acces la modalităţi de raportare la corporalitate care pot părea deconcertante, "obligându-ne" să asimilăm interogaţiile propuse de actele artistice prezentate la Centrul Naţional al Dansului. Proiectul Sertar este lăudabil în primul rând prin apelul la memorie pe care îl lansează. Pentru a ştii ce identitate să ne asumăm acum în perimetrul dansului, este necesară o anamneză, un efort de întoarcere a privirii către ceea ce a condus la configuraţia actuală a mesajelor pe care această artă le are de transmis.
Primul episod al Sertarului a fost dedicat doamnei Esther Magyar Gonda, director al Ansamblului de Balet al Operei Romane din Bucureşti şi director al Şcolii de Coregrafie, în perioada anilor 60, în debutul întâlnirii fiind prezentat un interviu dat de doamna Esther la vârsta de 98 de ani.
Despre personalitatea excepţională a lui Esther Magyar au vorbit Miriam Răducanu, Anca Mândrescu, Adina Cezar, Liana Tugearu, Ioan Tugearu şi Raluca Ianegic. În urma unor momente evocate, privite ca un fel de timp mitic pentru ceea ce însemna şcoala de dans, cu interdisciplinaritatea şi deschiderea absolut necesare formării unor artişti autentici, rămâne o întrebare (cu un răspuns mai mult sau mai puţin subînţeles): de ce aspectele menţionate erau mult mai uşor de materializat pe vremea aceea, când dificultăţile de ordin ideologic puteau constitui o oprelişte cât se poate de serioasă, decât acum, când avem practic toata libertatea necesară de a pune la dispoziţia artiştilor în formare toată gama de aspecte ale artei pe care au ales-o, dacă nu în plan material, cel puţin în privinţa contactelor cu artiştii consacraţi, care pot transmite în mod adecvat elevilor Liceului de Coregrafie experienţe îmbogăţitoare? Ce element catalizator lipseşte pentru a putea fi ca "atunci când doamna Esther era directoare"?
Trebuie menţionat modul emoţionant în care doamna Miriam Răducanu a evocat-o pe Esther Magyar, cu sensibilitatea, inteligenţa şi modestia specifice oricărui mare artist. Informaţiile valoroase în plan artistic oferite de doamna Liana Tugearu ( declaraţii ale lui Esther Magyar, dintr-un interviu rămas nepublicat la vremea respectivă), corelate cu amintirile domnului Ioan Tugearu şi, trebuie repetat, emoţionantele mărturisiri ale doamnei Miriam Răducanu, au făcut ca Esther Magyar să fie prezentă nu numai prin imaginile filmate spre finalul vieţii sau prin fotografiile proiectate, ci mai ales prin urmele lăsate în sufletul şi pe drumul carierei celor care au fost marcaţi de ea.
Interviul cu Esther Magyar este remarcabil prin adevărurile axiomatice pe care le impune cu privire la ceea ce înseamnă a fi dansator, dar poate că cel mai important aspect punctat de Esther Magyar este statutul gestului ca eveniment în dans: "Când Irinel Liciu ridica piciorul, acesta era un eveniment!", afirma Esther Magyar despre o balerină cu statut de mit pentru cultura românească.
Iată comoara pe care o găsim în acest prin sertar deschis la Centrul Naţional al Dansului: pentru ca, în România, dansul să dobândească un statut firesc, acela de artă egală cu celelalte arte, gestul trebuie să se impună ca un eveniment, în sensul că nimic nu trebuie făcut sub impulsul unei anarhii a semnificaţiilor, că motorul a ceea ce este transmis trebuie să fie reprezentat de ceva care este prin excelenţă spus cu un limbaj ce solicită sens în concentraţie maximă.
Pentru a putea evita crize de identitate (inclusiv culturală) trebuie să facem permanent apel la memorie. Dansul ca artă confruntată adesea cu paradoxurile efemerităţii nu face nici el excepţie de la această regulă. Centrul Naţional al Dansului trebuie felicitat pentru această iniţiativă care, pană la urmă este un exerciţiu de autenticitate.