Evenimentul din cadrul Reuniunii Teatrelor Naționale Românești este un spectacol documentar despre viața și cariera Constanței Târțău, cea care culegea cândva în luminile rampei ovațiile, aplauzele și recunoștința admiratorilor, dar sfârșea oarbă în întuneric și într-o izolare pe care și-a autoimpus-o din pudoarea sărăciei. Pe 14 septembrie 2025, data premierei, marea artistă ar fi împlinit 95 de ani.
Scenariul spectacolului realizat de aceeași Luminița Țîcu a avut la bază volumul scris de Antonina Sârbu: Constanța Târțău. Ultimul dialog, publicat în 2016 la Editura ARC, la doi ani după decesul actriței, o carte-mărturisire, în care Constanța Târțău devine, în ultimul său rol, narator al propriei vieți, un "ultim dialog" jucat în culisele existenței. Cartea se structurează în două părți: prima, un dialog amplu, purtat de-a lungul mai multor ani, în care actrița revine asupra copilăriei, formării sale, experiențelor scenice și poverii politice a epocii comuniste. Evocările sale sînt dramatice, pe alocuri necruțătoare, în primul rând cu sine, dar și cu mulți dintre cei pe care i-a cunoscut. A doua parte cuprinde o serie de interviuri cu colegi, prieteni, oameni care au trăit cu sau lângă ea, mărturii despre zbaterile, invidiile, reaua-credință și marginalizarea prin care a trecut. Se evocă și izolarea din ultimele sale zile: orbirea, sărăcia și nedreptatea unui destin artistic frânat.
Constanța Târțău s-a născut la Chișinău, în Basarabia, la 14 septembrie 1930. În anul 1932 familia Târțău se mută la București, unde viitoarea actriță urmează studiile primare și liceale. În 1947 toată familia este obligată de regimul prosovietic să revină în Basarabia. La vârsta de 17 ani Constanța este admisă, prin concurs, la Institutul de Artă Teatrală din Leningrad. Educația și formarea Constanței Târțău într-un București interbelic, perfecta rostire românească, frumusețea chipului și noblețea sufletească, în loc să devină atuuri pe scenă și în viață, dimpotrivă, i-au creat nesfârșite probleme, actrița simțindu-se în permanență marginalizată. Aparițiile la radio și TV i-au fost dozate până la interzicere, la teatru era distribuită în roluri minore, în scene de grup, episodice. În anul 2007 a orbit. Avea o pensie de 800 de lei și a murit în sărăcie la 24 aprilie 2014.
Luminița Țîcu a reușit să imprime spectacolului realism și acuratețe atât prin claritatea construcției scenice a personajului, cât și prin adecvarea tonului confesiunii la atmosfera ce reiese din carte. Sub pretextul dramatizării unor dialoguri, regizoarea ne-a făcut să vedem aievea întreaga lume în care a trăit personajului principal. Câteva proiecții discrete cu imagini din rolurile Constanței, cu fotografii ale celor apropiați, tablouri din perioada interbelică, dar mai ales forța evocării lumii teatrale din Chișinăul postbelic sunt elementele ce aruncă spectatorul într-un alt timp, oferindu-i și șansa de a-l înțelege și de a-l judeca. Scenografia este de o extremă simplitate, dar cu forță de expresie ce ne face să sesizăm și mizeria, și austeritatea, dar și rafinamentul opulenței. Scaune, multe flori, un pahar cu lapte, un candelabru uriaș, câteva bijuterii, o sobă nu par o aglomerare de obiecte, ci indicii clare ale discursului scenic, doar lumea interioară a actriței a rămas nealterată, cea exterioară s-a fărâmițat sub asaltul timpului.
Pentru foarte tânăra Cătălina Varaniță rolul Constanței Târțău este o mare șansă și o probă de aptitudini pe linia șansei, probă pe care trece cu succes.."A fost o mare onoare să aduc în scenă personalitatea Constanței, despre care probabil generația tânără nu a auzit. M-a atras fragilitatea și forța acestei mari actrițe, Constanța Tărțău. Am lucrat mult la vorbirea scenică, la respirație și ritm - într-o monodramă nu ai parteneri, tu ești și replică, și pauză."
Este foarte bine condusă evoluția personajului asumat de către tânăra actriță, personaj care se descoperă și ni se descoperă replică după replică, tăcere după tăcere, luminându-și treptat alte fațete. Constanța a murit oarbă, iar actrița a înțeles că nu trebuie să "joace orbirea" prin exagerări, ci printr-o opacitate a privirii și prin gesturi care trădează o percepție tactilă a lumii. Mișcările sunt lente, cumpănite, nesigure ca ale unei persoane care se orientează prin memorie și intuiție, dar fără a pierde eleganța unei mari doamne. Corpul său arată fragil, dar are momente de înălțare în care iese la iveală energia tinereții de odinioară. Fiecare gest pare să aibă un scop clar atingerea unui obiect, orientarea după o voce, amintirea unui lucru.
Spectatorii sunt fascinați de un joc al contrastului, lumina copilăriei vs. întunericul finalului de viață și al singurătății; amintirea unei mari cariere vs. fragilitatea prezentului; iubirile pierdute vs. dorința de iubire și afecțiune pe care o simte încă în suflet. Cătălina știe că personajul său nu este unul înfrânt, ci unul cu demnitate, care a trăit intens și care își povestește viața ca pe un spectacol de teatru. Se simt urmările lucrului intens pe rostire și respirație (aspecte atât de neglijate de prea mulți tineri actori). Când povestește despre copilărie și adolescență, lasă vocea să curgă mai muzical, cu inflexiuni calde, tonalitatea este luminoasă, ca și cum ar reînvia parfumul unei epoci pierdute. Când evocă prigoana comunistă, vocea coboară, e reținută, cu pauze, cu accente de furie. În amintirea iubirilor nefericite, glasul e colorat de melancolie, dar niciodată patetic un amestec de eleganță și regret. Când ajunge la "marea iubire", vocea vibrează, chiar dacă e o iubire pierdută, dovedindu-și puterea ei lăuntrică.
În cele patru colțuri ale scenei regizoarea plasează patru intervievatori (Renata Țurcan, Ilie Pârlog, Sergiu Vâzdoagă, colegi de generație ai Cătălinei). Relația cu intervievatorii este plină de tensiune în care alternează momente de confesiune intimă cu răbufnirii. Actrița demonstrează că dialogul cu intervievatorul este o ocazie rară de a fi ascultată. Se simt nevoia de confesiune, dar și teama de expunere. Uneori, ea se retrage în sine, alteori izbucnește cu o forță neașteptată. Această alternanță ține publicul în tensiune. Putem asemăna construcția rolului cu planul unei simfonii: început luminos (copilăria), apoi grav (prigoana), apoi liric (iubirile), apoi monumental (marea iubire), iar finalul, un adaggio murmurat cu demnitate.
Spectatorul înțelege că, deși personajul este singur și sărac, aura sa de mare actriță rămâne intactă, chiar sublimată de suferință. Acesta este marele omagiu adus de spectacol celei ce l-a inspirat. Niciun aer de comemorare nu îl străbate, ci doar de aleasă sărbătoare. O sărbătoare a adevărului despre un destin de prea multe ori enumerat la "... și alții". Spectacolul este și un act cultural și civic: scoate la lumină felul în care artiști valoroși au fost împinși la margine, izolați sau învinși de un sistem indiferent ori ostil. În același timp, are o dimensiune cathartică: înțelegi cât de prețioasă este sinceritatea mărturisirii și cât de vital este adevărul spus oricând, oricui, oriunde.
Cătălina Varaniță mărturisește: Eu sunt o tânără actriță entuziasmată și dedicată, iar această viață a Constanței Târțău și replica ei: "Dacă mi-ar fi spus cineva că voi avea o asemenea viață, cred că l-aș fi pălmuit", a fost cu adevărat greu de trăit, de atins în scenă. Profesia aceasta este foarte imprevizibilă și niciodată nu știi unde te duce, de aceea acest rol a fost pentru mine un prag emoțional.
Da a fost un prag emoțional trecut cu maturitate. Constanța a fost acea "pasăre de alt soi". Cătălina Varaniță este la rândul său un soi rar de actor, acela care știe că trebuie să simtă rădăcinile ca să îi poată crește aripi.